Octavian Bellu vorbeşte despre secretul motivării gimnastelor: o foaie de hârtie împărţită în "ce câştig dacă renunţ" şi "ce pierd dacă renunţ".
Un antrenor dedicat nu este numai profesorul care îşi pregăteşte elevii. El le este şi părinte, şi prieten, şi confident. Cu toate astea, antrenorul care îşi petrece o viaţă întreagă în cantonamente, nu reuşeşte să fie părintele propriilor copii. Marius Tucă: Practic, şi dumneavoastră, şi doamna Bitang aţi fost şi părinţi, şi profesori, şi confidenţi, într-un fel. Toate problemele lor treceau pe la dumneavoastră. A fost asta o povară?Octavian Bellu: Poate mai puţin părinţii propriilor noştri copii. Pentru că acest cantonament are cel puţin un caracter nu neapărat închis, dar pretinde un consum şi o atenţie care îţi îndepărtează şi gândurile, şi preocupările de la propria familie.
Paradoxal, aţi fost părinţii atâtor copii, atâtor generaţii şi, practic, nici dumneavoastră, nici doamna Bitang nu aţi fost părinţii propriilor dumneavoastră copii. Dacă discutăm despre bucurii, am descoperit atât de multe bucurii lângă aceşti copii, lângă fetele acestea care au făcut gimnastică... noi am fost acolo ca să trăim bucuriile specifice sau normale faţă de propriii noştri copii.
Âsta este un preţ, dar în egală măsură mi se pare un sacrificiu, poate cel mai frumos sacrificiu pe care poate să îl facă un părinte până la urmă. Da, pentru că am considerat şi consider că, în viaţă, nu poţi face două lucruri foarte bine. Poţi face doar unul foarte bine. Pe celelalte le faci la un nivel acceptabil, să spunem. Dar dacă te dedici unui astfel de mod de a-ţi trăi viaţa, îl accepţi cu bune şi cu rele.
În cei 24 de ani de sacrificiu în numele gimnasticii şi al succesului, care au fost marile suferinţe ale dumneavoastră şi ale gimnastelor? Au fost multe momente, nu neapărat de debusolare. În
