Parafrazîndu-l pe Pierre Chaunu şi mutînd atenţia asupra unui alt spaţiu decît acela parizian, căruia i-a consacrat ampla lui anchetă referitoare la comportamentele şi sensibilităţile colective în faţa sfîrşitului (Mourir à Paris aux XVIe, XVIIe et XVIIIe siècles, Éditions Fayard, 1978), putem spune că „se moare peste tot, chiar şi în Ţările Române“. Cum se moare însă şi care sînt cauzele fundamentale ale mortalităţii, cum se raportează românii din vechime la „marea trecere“ şi care sînt „gesturile“ prin care o întîmpină sau, dimpotrivă, încearcă să i se sustragă, care sînt agenţii Morţii şi ce metode folosesc ei – iată cîteva dintre aspectele pe care cărţile din urmă ale profesorului Dan Horia Mazilu, publicate sub egida Editurii Polirom, încearcă să ni le dezvăluie. De la Istoria blestemului (2001) pînă la recenta lucrare focalizată asupra unui grup social aparte – văduvele din lumea veche românească (2008) –, toate volumele ce poartă semnătura regretatului medievist conţin cîte un capitol consistent dedicat problematicii tanatologice. O nouă competenţă este astfel activată prin lărgirea instrumentarului metodologic folosit la descifrarea literaturii române din Veacul de Mijloc. Cercetătorul îşi părăseşte temporar haina de filolog pentru a intra în pielea „mentalistului“ capabil să recompună un modus vivendi al unor oameni din vremuri trecute, iniţiind un soi de arheologie a vieţii private, pe palierul înalt al societăţii. Informaţiile de culise despre locuinţele, vestimentaţia, educaţia, amorurile, loisirul şi credinţele domnitorilor sau ale boierilor noştri sînt întregite de elementele ce creionează o ars (bene) moriendi la români: ceremonialul funerar, pomenirile, caracteristicile doliului, pregătirea locului de odihnă, diatele, imaginarul lumii de dincolo. În Occident, studiile consacrate atitudinilor în faţa morţii şi reprezentărilor ei în mentalul cole