După două cărţi lucrate cu fineţe de bijutier, Degete mici şi Zilele regelui (nemaipunînd la socoteală partitura nostalgică din Băiuţeii), formula prozastică a lui Filip Florian se arată uşor de definit. Acest autor este un împătimit al scrisului frumos şi un pledant în favoarea „nobilei inutilităţi“ a artei. Ziarist de profesie, Filip Florian reuşeşte performanţa (ca şi Ara Şeptilici, tot jurnalistă şi tot adeptă a stilului artist) de a nu se lăsa contaminat, în literatura pe care o scrie, nici de vîlva trecătoare a ştirilor de ultimă oră, nici de rîvna reportajului travestit în straiele prozei cotidianiste, nici de indistincţia stilistică a textului jurnalistic. Evaziunea sa în spaţiul ficţiunii pure lasă deci la mii de leghe distanţă tumultul realităţii imediate, miza prozei lui Filip Florian fiind delectarea (deopotrivă a celui care scrie şi a celui care citeşte) cu imagini frumoase, cu fraze elaborate acribios, cu poveşti izvodite de dragul poveştii. Acestui tip de proză i se potriveşte foarte bine ca definiţie indirectă, deşi, desigur, parţială, o remarcă pe care o făcea mai demult Riccardo Bachelli – într-un preambul la Moara de pe Pad – cu privire la natura implicit metaforică a romanului: „un roman nu dobîndeşte duhul fanteziei fără o idee poetică“. În filigranul fiecăreia dintre cele două cărţi ale lui Filip Florian se întrevede o metaforă structurantă, un motiv „muzical“ în jurul căruia se dezvoltă întreaga partitură narativă. În Degete mici, metafora ce dă textului sens şi coerenţă pare a fi aceea a naraţiunii ca explorare arheologică – nu întîmplător secvenţele avînd ca decor un castru roman unde se fac săpături alternează cu secvenţe în care diferite personaje, cu precădere oameni „vechi“, cu amintiri antebelice, „sapă“ adînc în propriul trecut, scoţînd la iveală tot soiul de poveşti. În Zilele regelui, metafora coagulantă este aceea a tabloului