O societate democratică – umanistă şi liberală – nu este în nici un caz laxistă (cu lucrurile lăsate în voia sorţii), nu poate fi pervertită, manipulată şi nici oarbă.

Ea implică cu necesitate un ansamblu de reguli pe care statul trebuie să le facă respectate şi, desigur, el însuşi să le respecte. Pericolul cel mai mare este demagogia. Cu atât mai mare în România, unde structurarea instituţională şi de piaţă este încă în formare. E mult prea uşor să câştigi astăzi voturi favorizând unele categorii sociale şi să nu-ţi pese de soarta aceloraşi categorii pe termen mai lung. Se ştie că orice politică demogogică şi egalitară agravează pe termen lung situaţia tuturor celor defavorizaţi. Un om politic, îndeosebi învestit cu funcţii de răspundere, care practică astfel demagogia este un fel de taliban al unei cauze pe care o ascunde cu străşnicie: el însuşi. Contează doar persoana lui.

Să încercăm o analiză lucidă:

1. Guvernele sunt şi au fost, de regulă, fascinate de investiţiile fizice în economie, considerate prioritare.

2. În realitate, dintre toate investiţiile, investiţia umană este cea mai importantă şi, totodată, cea mai necesară, căci nimic nu e posibil fără aceasta.

3. În general, nu numai în România, cei care au răspunderea de a-i educa şi forma pe tineri, profesori la toate nivelurile de învăţământ, sunt slab plătiţi, clar mai puţin decât cadrele din economie.

4. În acelaşi timp suntem confruntaţi, mai ales în România, cu o lipsă de finalitate a învăţământului, fără obligaţia tuturor, elevi, studenţi şi profesori, de a dobândi respectiv a asigura deprinderi concrete şi meserii, de a se forma respectiv de a forma caractere puternice.

5. Demagogia iresponsabilă ne poate duce la ruină. Când politicienii reuşesc prin demagogie, fiindcă le lipseşte curajul politic, cursa populismului nu mai are limită. Demagogul de