Primele zile ale lunii octombrie au propus, la Opera Naţională Bucureşti, în cadrul ciclului „Opera Rara“, secvenţe din I Capuleti e i Montecchi (nicidecum „ed“, cum este notat în program) de Bellini, beneficiind de o distribuţie excelentă, cu glasuri unanim apreciate şi cu o abordare expresivă, sensibilă şi dramatică deopotrivă. I-am aplaudat cu plăcere pe Mihaela Stanciu – o Giulietta încărcată de trăiri intense, de la dragoste la spaimă, la speranţă şi deznădejde, redate prin cîntul vibrant, sincer, cuceritor, pe Mihaela Işpan – tînără mezzosoprană care, în Romeo, a avut o anume sobrietate, abordînd personajul în travesti cu inteligenţă şi cu frazare elegantă, vocea frumoasă şi datele personalităţii sale regăsindu-se plenar în partitura dificilă, pe tenorul Teodor Ilincăi, o perpetuă revelaţie, cu fiecare nouă apariţie parcă mai sigur pe glasul cu timbru „eroic“, incisiv, cu acut strălucitor, deprinzînd şi secretele „interpretării“. I-am admirat, de asemenea, pe basul Pompei Hărăşteanu – care continuă să ne uimească prin prospeţimea şi prin anvergura cu care se implică (şi) în noi roluri, acum un Lorenzo echilibrat, cu accente şi cu reliefări de sensuri care îi sînt proprii – dar şi pe basul Marius Borsos, glas cald, rotund, care ar trebui dublat de un temperament mai aproape de vîrsta sa (încă) juvenilă, acum un onest Capello. Într-un efort cu totul remarcabil, soliştii au fost acompaniaţi la pian de Ioana Maxim (melomanii care umpleau foaierul amenajat pentru asemenea producţii fiind încîntaţi să asculte pagini de mare frumuseţe în tălmăciri pe măsură, ascultînd cuminţi) şi de mult prea ampla „vorbă“ a jurnalistului politolog-meloman Sever Voinescu. Acesta a povestit mai bine de o jumătate de oră, cu un fel de joc scenic, ceea ce, de altfel, l-a determinat să iasă şi la aplauze de mînă cu interpreţii, convins că face parte din „piesa“ care, cu o minimă re