V-ar plăcea să vă crească Parlamentul salariul, printr-o lege, cu jumătate din cît aveţi? Şi mie. V-ar plăcea să vă negociaţi salariul direct cu şeful Guvernului? Şi mie. Probabil că, dacă nu lucraţi în învăţămînt, în sănătate sau într-un alt domeniu bugetar, nu o să aveţi onoarea... Sindicaliştii se simt motivaţi să facă ceea ce ştiu ei mai bine, adică să protesteze şi să facă greve, spunînd că merită această mărire. Cîteva voci din „privat“, oameni serioşi, care conduc companii mari, şi diverşi comentatori, implicaţi şi ei în dezbaterea din educaţie, au reacţionat şi au spus că aşa ceva nu este corect, pentru că nu putem creşte salariul unei categorii aşa mult dintr-odată, respectiva creştere nejustificîndu-se din punct de vedere economic. De obicei, o creştere salarială trebuie să fie bazată pe performanţă, pe creşterea productivităţii, şi mai pe urmă să vedem dacă salarizarea reprezintă soluţia pentru un învăţămînt mai bun. Ambele perspective sînt oarecum aberante prin nerealismul lor. Prima, pentru că face abstracţie de instrumentele care duc către performanţă: descentralizarea deciziei, managementul resurselor umane, indicatori de calitate ş.a.m.d. Avînd de-a face cu un sistem imens şi puternic centralizat, deciziile sînt întotdeauna politice şi nu răspund, aşa cum s-ar cuveni, nevoilor fiecărei şcoli în parte şi fiecărei comunităţi. Cea de-a doua, pentru că neglijează ideea că „auditul“ unui sistem cu sute de mii de angajaţi şi milioane de beneficiari direcţi (elevii) este imposibil şi irelevant. Cum poate cineva determina, într-un orizont rezonabil de timp, dacă a crescut sau nu calitatea serviciilor prestate de 260.000 de profesori? Şi cum corelăm treaba asta cu productivitatea? Este evident, o decizie în ce priveşte creşterea salariului unui profesor nu o poate lua în cunoştinţă de cauză decît directorul unei şcoli împreună cu, eventual, consiliul d