de Răzvan Prepeliţă

Două cluburi, două istorii, două patimi, două orice! Unii le-au numit avortoni. Alţii le-au vrut retrogradate după ‘89. Însă mulţi, foarte mulţi le-au iubit şi încă le iubesc! Dinamo şi Steaua sînt dincolo de decoraţii şi trese, dincolo de chipiuri şi stagii militare, dincolo de calculatoare, gaze, construcţii şi terenuri, sînt intersecţia prin care au trecut, mai agale sau mai în viteză, multe dintre performanţele fotbalului românesc. Fotbalul e un miracol în care iubirea faţă de o echipă e o doctrină manevrată de suflet. Nu suporterii au vrut monopolul, nu ei au luat deciziile retrogradării! Nu ei au format grupări mincinoase, dovadă că pe acelea nu le-au iubit. Cui i-a părut rău după Victoria Bucureşti? Nu, nu lor! Oare Hagi ar fi fost mai iubit dacă nu ar fi jucat la Steaua? Oare Lucescu ar fi fost mai respectat dacă nu antrena la Dinamo?

Din povestea celui mai galonat meci al fotbalului românesc e bine să reţinem driblingurile şi golurile, nu doar directivele. Poate din truda lui Tudorel Stoica, din aerul boem al lui Dumitrache, din paradele lui Duckadam ori din fentele lui Mateuţ, suporterii de azi vor avea ceva de învăţat. Au de unde! Doar e o lecţie de peste 50 de ani, numai despre fotbal.

de Răzvan Prepeliţă

Două cluburi, două istorii, două patimi, două orice! Unii le-au numit avortoni. Alţii le-au vrut retrogradate după ‘89. Însă mulţi, foarte mulţi le-au iubit şi încă le iubesc! Dinamo şi Steaua sînt dincolo de decoraţii şi trese, dincolo de chipiuri şi stagii militare, dincolo de calculatoare, gaze, construcţii şi terenuri, sînt intersecţia prin care au trecut, mai agale sau mai în viteză, multe dintre performanţele fotbalului românesc. Fotbalul e un miracol în care iubirea faţă de o echipă e o doctrină manevrată de suflet. Nu suporterii au vrut monopolul, nu ei au luat deciziile retrogradării! Nu ei au format