Mai mult decît sigur, scrierile memorialistice s-au situat în prim-planul producţiei noastre literare imediat după 1989. Propunîndu-şi a expertiza fenomenul, Al.Cistelecan emite observaţii de bun simţ al căror contur favorabil e însă uşor depăşit prin glisări înspre ceea ce n-ar fi atît de "bine", înspre ceea ce problematizează situaţia. "Erupţia" amintirilor, constată d-sa, "explozia depoziţională" au avut ca efect secundar, în cel dintîi lustru de după prăbuşirea dictaturii, o "derută" a literaturii de ficţiune, care "nu mai interesa atunci pe nimeni". Receptarea obştească se concentra pe mărturie, pe adevăr, pe unul "crud, direct, imediat, neprelucrat",cu toate că - nu-i aşa? - "şi literatura de ficţiune spune adevărul (cînd nu vrea anume altceva)". E schiţată şi o spăimoasă ipoteză: "Dacă, Doamne fereşte!, tocmai atunci s-ar fi găsit cineva care să scrie capodopera absolută a prozei româneşti, ar fi făcut mai bine să nu spună nimănui, nici măcar nevestei sau iubitei. Pentru că oricît de mult ar fi ţinut acestea (ori măcar una din ele) la el, le-ar fi cerut prea mult pretinzîndu-le puţină atenţie la propria capodoperă". Să presupunem că, spre binele literelor româneşti, nu s-a întîmplat aşa ceva. Şi încă un ghimpe ce ar putea zgîria conştiinţa corectă a literatorilor: "Jurnalele, memoriile, însemnările de acest tip au reprezentat, de altminteri, şi singura literatură de sertar care s-a găsit în România". Poate că nu e totuşi aşa, dacă ne gîndim la romanele lui I.D.Sîrbu, la Istoria literaturii române, regretabil neisprăvită, a lui I.Negoiţescu, la unele culegeri de versuri etc., dar e drept că "efervescenţa depoziţională", vedetă a primilor ani ai democratizării, a făcut loc, treptat, unei indiferenţe, căci publicul, iniţial "entuziast şi ahtiat", s-a transformat într-unul "blazat". E refluxul ce, natural, urmează fluxului. O lege a mareelor şi-n materia succesulu