12 iulie 2002

Dragă coane Vasilache,

Mai întîi, multe mulţumiri pentru preţioasele adrese pe care mi le-ai furnizat - le folosesc cu mare plăcere şi... curiozitate! Mi-a plăcut grozav tonusul dumitale vivace şi sportiv şi m-a amuzat din plin formula cu "notre Dan de Paris". Mă miră, însă, cînd îmi spui că l-ai întîlnit pe stradă pe dl. Vona - îmi spuseseşi anterior că omul e grav bolnav, că n-o mai duce mult, etc., ceea ce m-a făcut să nu-l mai tulbur cu o scrisoare!... Cît despre vizita la Ierunci, trebuie să-ţi spun răspicat că vechiul şi dragul meu prieten se îndreaptă vertiginos spre o grea eroare, atunci cînd, cotropit de amnezii oportuniste, mă întronează pe mine, umil muritor "sub vremi", drept erou anti-Antonescu (dacă nu cumva am înţeles greşit relatarea dumitale din scrisoare, ceea ce nu cred). Ei bine, coane Vasilache, în toamna istorică despre care ţi-a povestit fratele Virgil, nu numai că n-am strigat, în împrejurarea citată, "jos mareşalul Antonescu" (formulă cel puţin tautologică!), dar, dimpotrivă (ca să zic aşa) eu am strigat: "trăiască Jules Laforgue!..." (ceea ce, vei conveni că diferă oarecum de relatarea lui Virgil...). Dar, te vei întreba, desigur, de unde pînă unde acest Jules Laforgue? Ei bine, coane Vasilache, trebuie să te asigur că faimosul poet francez (despre care pînă în acea seară de pomină nu ştiam nimic, necum să-l fi citit!) devenise brusc prezenţa tutelară a acelei împrejurări (cel puţin pentru mine!) din clipa cînd, tot atunci, îmi fusese atribuit ca precursor, model - ceva de acest gen - în modesta mea osteneală poetică. Primisem cu zgomotoasă bucurie, plăcere, gratitudine, vădit exagerate, această sugestie (făcută, de altfel, cu simpatie şi preţuire, atît pentru model, cît şi pentru cirac!...). Această stare exaltat euforică (într-un crescendo irezistibil, ce avea să culmineze cu manifestările alarmante ulterio