Despre el scriu gazetele şi, din cînd în cînd, romanele. Este amicul doamnelor şi indignarea domnilor, cîteodată galant, întotdeauna întortocheat, cu inimă largă şi posibilităţi mici. O legendă timidă şi-o veşnică nemulţumire i-au însoţit tot timpul viaţa şi opera. Cîţiva i-au jurat iubire, atîţia alţii l-au suportat. Cum, cu gîndul la ce-a fost, îl suportăm şi noi astăzi, întorcîndu-ne la el de te miri unde. La Bucureşti şi, uneori, în Bucureştii de altă dată, mărturisirea afectuoasă, de la jumătatea scurţilor ani frumoşi, a lui Bacalbaşa. În patru volume, măsurînd lumea dintre 1871 şi 1914. Anul revoluţiei (de la Ploieşti) şi anul războiului. Primele două, apărute în '27 spre '28, la Editura Ziarului "Universul", sînt, legate în scoarţă verde, peste coperta lor de-adevărat, cu Turnul Colţei dominînd, din desen, cîteva turle de biserici, cronica tandru-exactă a unui sfîrşit de secol. 1900 e, în timpul oraşului, o stavilă mai puţin strictă decît altele. Profit, însă, de convenţie şi mă opresc, deocamdată, la aceste două cărţi, de pînă la... răscoala ţuicarilor. În an de secetă.
Nu cred că trebuie să-i spun nimănui din cei care păstrează, în adăpostul bibliotecilor, un Bucureşti de uz secret, altul decît cel pe care-l întîlnim zilnic şi căruia mai că-ţi vine a-i spune, cu o butadă, pare-se, a lui Enescu, pe urmele cine ştie cărui călător francez, boue qui reste, ce încîntare, strecurată în istorie, este această carte din mai multe cărţi. Nişte memorii scrise în răspăr cu voinţa fiecăruia de-a se arăta bun, adevărat şi frumos, fără nici o vorbă despre lumea pe care a trăit, despre locurile prin care a umblat. A vorbi "numai despre alţii" e ceea ce Bacalbaşa încearcă şi reuşeşte. O probă rară a putinţei de-a răsplăti, de-a onora, recunoscînd o inevitabilă, superbă în slăbiciunea ei, dependenţă sentimentală. De leatul şi de locul nostru.
1871
