Iarna lui 1993 nu avea nimic special. Omenirea aştepta înfrigurată naşterea arbitrului care să-l fure pe Cristi Borcea, iar mulsul vacilor era încă pe lista de asteptare a noilor sporturi olimpice. Furculiţele erau folosite îndeosebi la transferul pastramei de oaie din farfurie în gîtlej şi nu deveniseră accesorii voodoo.

Valeriu “Măocupeu” Argăseală era doar un tînăr mustăcios şi promiţător arbitru de linie, care veghea schimbările de jucători în timpul meciului, ca un preambul al schimbărilor en gros de suporteri în timpurile de domnie absolută a războinicului luminii. Conferinţele de presă nu se transmiteau în direct, neajuns care se întîmplă cîteodată şi în ziua de azi, de-ţi vine să-i iei la şuturi pe hahalerele de ziarişti care te dau doar 30 de secunde la jurnal. E drept, presa de atunci încă nu descoperise cît de profitabil e să alimentezi paranoia. Poate că în acea iarnă începeau să se maturizeze marile idei economice despre afacerile cu statul, iar Vasile Turcu se pregătea să descopere binefacerile culturii: contractele cu Ministerul Culturii.

Aşadar, în iarna lui 1993 se joacă în Ghencea cel mai bizar Steaua-Dinamo pe care l-am văzut vreodată. Stadionul era în reconstrucţie, urma să fie fatalmente dotat cu o lojă oficială, iar cabina de comentatori era, de fapt, un prepeleac folosit pînă de curînd de crainicii vizitelor lui Ceauşescu. S-a jucat pe zăpadă sau, mai corect, s-a pretins că se joacă, în realitate nu se întîmpla nimic, faulturi puţine, ocazii mai deloc. Foarte ciudat, stadionul se umpluse doar pe jumătate, poate că lumea aflase ceva….

Şi cînd ne îndreptam cu toţii spre un 0-0 obosit şi binemeritat, Prunea respinge în careul mic şi în gheata lui Ilie Dumitrescu, nu mai e chiar nimic de făcut, şi Steaua cîştigă la primul şi ultimul ei atac. Iureş după meci, la vestiare. Prunea, desfigurat de furie, către Ion Alexandrescu, alb l