Unchiul Eddy, căruia i se spunea aşa de la Eduard, evident, şi Mereuţeanu, ardelean fiind, din Mereuţi, - tatăl său cunoscut avocat de stânga - fusese un băiat răsfăţat, născut înaintea celui de-al Doilea Război Mondial.
Tânăr, frumos, înalt, voinic, cu părul castaniu, tuns scurt, - un castaniu spre blond, pe care îl răsucea mereu-mereu, inele-inele, cel mai des cu degetul drept arătător, purtând pe inelar o splendidă camee prinsă sub încheietura degetului cu un arc de aur lat.
Astfel avea în jurul capului, - din cauza acestor ineluşe făcute, în momentele lui de meditaţie şi de adâncire în gânduri - un fel de coroniţă de premiant care nu trecea de borurile pălăriei sale tiroleze. O slăbiciune a lui, (până ce fusese primit în partid) ultimele clase le făcuse la Viena trimis de ta-su, unde stătuse vreo patru ani.
Era şi motivul pentru care, reîntors în România, sub dominaţia sovietică, avusese de pătimit, - deşi faptul că era român şi cu tatăl de stânga şi că în 1946 venise în ţară de bună voie, era un argument pentru patriotismul şi intenţiile sale cele mai bune...
La ruşi, se ştie, asta nu merge. Dar faptul că vorbea bine limba germană, precum şi darul pe care, cert, îl avea, de a scrie... îl absolviseră în cele din urmă de bănuieli... Până când, repede, prin anii '60, fermecător, plin de calităţi, cum era şi introdus în lumea nouă, - politică ar fi prea mult zis, - lumea simplă, mitocănească, neştiind nici să ţină o furculiţă în mână, ori să apuce un pahar... în fine, faţă de toţi aceştia, el, Eddy, era un tip de proletar îngrijit şi cu maniere, totuşi.
Până prin 1967-68 făcuse o frumoasă carieră de jurnalist. Scris bine, repede, frumos, cu citate dese şi mai rare din clasicii marxismului, de Lenin pomenea mai rar... O vâlvă fusese anul evenimentelor petrecute în Ungaria, noiembrie 1956, când scrisese pr
