De aici, din rezerva unui mare spital bucurestean, nu vad decat irizarile asfintitului unei zile blande de miez de toamna. Ghicesc doar goana unor firisoare de nori in siniliu, doar lenta plutire a unor umbre, imbratisand noaptea care deja s-a cuibarit, undeva departe, printre blocuri.

Zgomotele orasului razbat stinse, tors greu de motor obosit, inima ostenita sau, de ce nu, seva adancului care curand se va slei.

Astept, si nici nu stiu prea bine ce astept. Astept, oricum, aceasta molcomeala a inserarii sa ma invaluie, iar si iar, cu pacea impacarilor. Ma simt solidar cu mine insumi, cu suferinte nemaiincercate, cu roiuri de cuvinte venind si plecand din mine parca niciodata mai linistite, mai impacate cu ele insele. Mai mustoase si mai reavene decat toate fructele acestei toamne.

Cuvintele... parca niciodata materialitatea lor nu te infioara, nu te strapunge, ca in astfel de seri. Te simti tu insuti un nou cuvant tasnit atunci in lume din dureri nemaistiute, din sperante ne mai incercate.

Esti pruncul asteptat care atunci sparge izbucul lumii, tipand a libertate.

Esti tu insuti cuvantul pe care tu sau un alt salahor al scrisului il asteapta de lunga vreme.

Vanatoarea noastra de cuvinte nu este, de fapt, decat o panda de paturi insingurate.

Vanatoare de iluzorii jocuri de nori in siniliul amurgului care se va prabusi, curand, in noapte. Vanatoarea de cuvinte a scriitorului pandei de capat de speranta. Pandesti conturul unei himere si primesti, deseori, duhoarea fada a cine stie carei putreziciuni. Pandesti roua diminetilor si nu primesti, deseori, decat mocirloasa inima de talpa a batjocurilor.

Pentru multi scriitori romani, timpul sperantelor, fascinantul joc al irizarilor nimicului dintr-un nor sau gratuita voluptate a pandei de cuvinte au devenit, in acest inceput de mileniu, doar simple si amare promisiuni de sp