SHINTO - Calea zeilor de Octavian Simu

Japonezii timpurilor revolute şi-au încropit o credinţă întemeiată pe existenţa elementelor sacre definite printr-o dimensiune conceptuală situată între naivitatea necunoaşterii abstractizărilor sofisticate şi imaginaţia fecundă a omului receptiv şi sensibil la glasul naturii, la valorile viului manifestat pretutindeni, oriunde, pe acest pământ.

Sacralitatea identificată de japonezi într-o asemenea formă, în acele vremuri îndepărtate, a fost considerată de unii ca expresie a religiei lor autohtone in nuce, de alţii, ca o simplă credinţă, ca o etică aproximativă, ca o filosofie elementară etc. Târziu, după secole, viziunea începuturilor, satisfăcătoare pentru un timp, după nişte paşi de „maturizare“, a căpătat şi o denumire: shinto, „calea zeilor“. Japonezii şi-au desemnat întotdeauna zeităţile prin cuvântul kami. Deşi noi traducem noţiunea kami prin „zei“ sau „divinităţi“, pentru japonezi înseamnă „cei aflaţi într-o poziţie superioară“, „cei de deasupra“, aşadar, departe de ideea conform căreia kami ar fi nişte zei nemuritori, atotputernici, cum apar ei la alte popoare. În consecinţă, conceptul şi doctrina religioasă ale japonezilor nu s-au dovedit echivalente cu ale altor religii, în care făpturile sacre, zeităţile, erau uneori creatoare de lumi şi fiinţe, alteori distrugătoare de universuri, fără ca oamenii să poată interveni. În shinto, între om şi zeitate se întâmplă un dialog permanent ca între egali, o comunicare cu rol terapeutic major pentru făptura profană.

Pentru japonezii din trecut, dar parţial şi pentru cei de astăzi, a rezultat o conduită caracteristică lor, ghidată de exigenţele spirituale ale shinto-ului. Religia shinto s-a fondat şi s-a împlinit în spiritualitatea niponă bazându-se nu pe o doctrină propriu-zisă, ci pe un sistem de valori care circulă ca un fluid principal în conştiinţele oamenilor