Viaţa acestui poet emblematic al paşoptismului acoperă o bună parte a secolului al XIX-lea (născut cîndva în jurul lui 1810, s-a sfîrşit în plină belle époque, în anii domniei regelui Carol I); prin datele personalităţii sale, a fost însă mai degrabă om al secolului al XVIII-lea, al epocii Luminilor şi al literaturii înţelese ca lux social. Inamic de o viaţă al lui Heliade Rădulescu (acesta i-a închinat decenii la rînd pamflete vitriolante, iar victima i-a răspuns cu aceeaşi monedă, dar într-un stil mult mai urban), Alexandrescu a rămas totuşi un involuntar discipol al inamicului său jurat, profitînd din plin de lecţia heliadescă, în ceea ce priveşte înnoirea versului românesc.

Poetul apare ca om al secolului al XVIII-lea nu doar prin cultură, prin modelele pe care le-a adoptat (de la Florian la Rousseau şi Voltaire), ci mai ales prin stilul existenţei. Toată viaţa el s-a plasat instinctiv sub protecţia cîte unui personaj de autoritate, simţind permanent nevoie de un Mecena. A fi "poet oficial", adică poet oficializat prin autoritatea unui patron, i s-a părut lui Alexandrescu soluţia normală şi deloc înjositoare, de îndată ce a fost obligat să părăsească Tîrgoviştea natală, după moartea părinţilor săi. De acum încolo, pînă tîrziu, poetul s-a aflat în căutarea substitutului patern, găsindu-şi pe rînd supra-eul în diverse personaje: unchiul de la Mitropolie, ce i-a pus la îndemînă o imensă bibliotecă, vitală pentru formarea ca intelectual; concetăţeanul său Heliade Rădulescu, în casa căruia va locui cîţiva ani, şi de la care va lua lecţii de poezie, pînă la misterioasa lor ceartă; Iancu Văcărescu, sub protecţia căruia încearcă să se plaseze şi care avea asupra tînărului strivitorul ascendent al boierului de rang înalt şi al poetului deja celebru; Tache Ghica, atotputernic reprezentant al protipendadei, tatăl colegului său de şcoală, Ion Ghica, şi generos