Să strîngi la un loc oameni înzestraţi cu virtutea dialogului şi pe deasupra să-i mai faci să şi vorbească nu-i de ici de colo. Căci e nevoie nu doar de existenţa unei elementare afinităţi între ei, adică de acea fastă potrivire în virtutea căreia interlocutorii simt că împărtăşesc acelaşi cod valoric, dar şi de o dispoziţie prielnică mărturisirii: dorinţa de a împărtăşi ceva şi răbdarea de a fi ascultat. Condiţiile acestea sunt astăzi aşa de greu de îndeplinit încît ipostaza dialogului rămîne o raritate. Oamenii vorbesc fără să comunice, şi discută fără să se înţeleagă. Şi nici nu le mai pasă că se întîmplă aşa.
Situaţia devine şi mai dramatică cînd convorbirea, în loc să se poarte pe aleea unui parc sau în scobitura unor fotolii comode, se duce în platoul de televiziune. În acest caz, fie afinitatea nu există, fie starea de spirit, sufocată de avalanşa luminilor agresive, nu are darul de a uşura limbile. Aproape că e mai lesne să spui ceva autentic într-o intersecţie supraaglomerată decît într-un studio de filmări, pînă într-atît de apăsătoare e senzaţia că, stînd în bătaia reflectoarelor, eşti supus unui interogatoriu.
De aceea, neajunsul interviurilor televizate constă într-o triplă dificultate: că trebuie să răspunzi cu miez la întrebări cel mai adesea imprevizibile, că apoi trebuie s-o faci imediat, fără întîrzieri punctate de omeneşti pauze de gîndire, şi, în al treilea rînd, că trebuie s-o faci pe viu, expunîndu-te privirilor altora. Aşa se face că, spre deosebire de interviurile înregistrate pe repertofon sau de cele purtate prin corespondenţă, cele televizate au cea mai mare şansă de a se preschimba în eşecuri. Iar ceea ce este revoltător e că reuşita dialogului nu depinde de prezenţa de spirit a protagoniştilor sau de substanţa spirituală sedimentată în minţile lor, cît mai degrabă de gradul lor de histrionism. E un lo
