- Citesc un roman de şase sute de pagini care ar fi fost mult mai bun dacă avea doar două sute. Mi-e teamă că n-o să-l mai termin niciodată.
- Abandonează-l şi citeşte altul.
- Ce să citesc? Azi, toată lumea lungeşte vorba în scris. A dispărut bunul obicei de a concentra textul înainte de a-l da la tipar.
- Romane ample apăreau şi înainte. Balzac, Dickens, Dostoievski...
- Ştii prea bine la ce mă refer: nu la o carte sau alta, ci la o tendinţă cu caracter general. Altădată se dădea o mare importanţă conciziei: era considerată o calitate de prim ordin a creaţiei literare. Acum nimeni nu mai ia în seamă acest aspect. Citeşte cronicile literare şi o să te convingi. De altfel, nici cronicile literare nu sunt scrise într-un stil lapidar...
- Eu nu înţeleg de ce trebuie să cultivăm această obsesie a conciziei. Dacă ne-am afla pe o insulă, ca Robinson Crusoe, şi n-am avea la dispoziţie decât un carneţel uitat prin buzunare, ar fi într-adevăr cazul să facem economie de cuvinte. Dar nu ne găsim într-o asemenea situaţie.
- Scriitorii vechi nu erau nişte naufragiaţi şi totuşi aveau grijă să-şi comprime la maximum textele.
- Nu erau nişte naufragiaţi, dar, exact ca naufragiaţii, trebuiau să se supună unui regim de maximă austeritate lingvistică.
- De ce?
- Pentru că procesul tipăririi era complicat şi costisitor. Pe vremea lui Coresi, de exemplu, când zeţarul trebuia să sculpteze unele litere în lemn, cu dalta, nu prea îţi puteai îngădui luxul să alcătuieşti fraze stufoase. De ce sunt concise (lapidare!) inscripţiile în piatră? Tocmai pentru că realizarea lor pretinde un mare efort.
- Nu cred. Sunt concise pentru că de obicei apar pe lespezi funerare şi trebuie să aibă o anumită solemnitate.
- Şi numai concizia este solemnă?
- Da.
- Aşa ni se pare nouă acum, pentru că de sute de ani am tot fost constrâ
