Mircea Cărtărescu: „Trăim la noi un trist paradox: cei care te învaţă tot ce ştiu ca să te-ajute să reuşeşti în viaţă sunt ei înşişi imagini vii ale eşecului“.
N-am susţinut mai vechea creştere a pensiilor de către cartelul PNL-PSD, am considerat-o o pomană electorală dintre multele făcute de actualul guvern.
Primul-ministru Tăriceanu, maestru în trădări, şi-a trădat cu acea ocazie (şi cu multe altele) însăşi doctrina propriului partid. Ar fi ipocrit din partea mea să susţin, deci, creşterea cu cincizeci la sută a salariilor profesorilor. Sincer, nu cred că este bine şi productiv pentru România să crească salariile în acest moment de criză, chiar dacă nu stăm chiar atât de dezastruos cum avertizează acelaşi Tăriceanu (care luna trecută ne spunea, însă, radiind, că suntem o economie care scoate foc pe nări). Regula de aur în privinţa politicienilor noştri e să nu-i crezi niciodată. Toţi construiesc realităţi de hârtie, toţi aruncă perdele de fum în spatele cărora îşi ascund intrigile politicianiste. Singurul lor scop e să rămână la putere chiar dacă piere lumea. Cred că nu aveţi vreo îndoială că nimănui nu-i pasă nici de învăţământul românesc, nici de bunăstarea profesorilor. De fapt, această creştere salarială e folosită ca armă de luptă în veşnica înfruntare Băsescu - Tăriceanu, ca vicleană capcană şi ca instrument electoral. De data asta însă s-a mers cam prea departe şi s-a uitat că armele au două tăişuri.
Merită profesorii această majorare salarială? Bineînţeles, nimeni n-o merită mai mult decât ei. Trăim la noi (şi din păcate nu numai la noi) un trist paradox: cei care te învaţă tot ce ştiu ca să te-ajute să reuşeşti în viaţă sunt ei înşişi imagini vii ale eşecului. Când îi vezi atât de bătuţi de Dumnezeu, ajunşi ultimii oameni după ce şi-au tocit coatele pe băncile facultăţilor, nu poţi să nu te-ntrebi: păi, merită să înveţi
