Cînd a auzit Pomenea poliţistul ce-i dăduse cîrciumarului prin cap, să-i sperie cu aparatul de fotografiat pe cei care-i spărgeau geamurile, cît era el de serios, l-a umflat rîsul. Nu i-a spus asta direct lui Fănică, ci noaptea, la un pahar cu rom, chelnerului Ionică. Avea şi el o listă de suspecţi, dar dacă nu-i prindea cu piatra în mînă n-avea ce le face. Şi dacă venea vreunul să-i dea la cap lui domn Fănică, la sigur o lua la fugă de frica aparatului! Pe ăştia nu-i mai speria nici uniforma nici glonţul. Orăşelul îşi pierduse veselia. Nu mai avea lumea chef de plimbare de răul lor: săreau la om pe stradă. Judecătorul, bărbat curajos, nu-i putea împiedica să se scălîmbăie în spatele lui şi să-i imite mersul. Nimeni nu îndrăznea să le spună să se astîmpere. Iar pentru maimuţăreala pe stradă Pomenea nu cunoştea decît o singură pedeapsă: un baston pe spinare şi cîteva ore de şmotru la secţie. Dar primise ordin de la Constanţa să nu se lege de copilării din astea. Trebuia să stea cu ochii în patru pe duşmanii tînărului stat legionar, nu să-şi piardă vremea cu prostii. Judecătorul era primul pe lista celor pe care trebuia să-i supravegheze, îl urmau dl maior Scipion, şeful gării şi cîrciumarul. Pe lista suspecţilor era şi văduva profesorului Caraeni, care la instigarea judecătorului, îi acuzase pe camarazii din oraş că i-ar fi ucis soţul. Pomenea era convins că se afla şi el pe o asemenea listă. Privea cu nepăsare această ipoteză. N-avea pe nimeni. Fusese copil de trupă, dar în loc să rămînă în armată se făcuse poliţist. Îi plăcea ordinea, totuşi detesta din adolescenţă spiritul cazon şi anumite apucături de cazarmă. Deşi nu-şi prea folosea bastonul, îl leşinase odată în bătaie pe un tătar pe care-l prinsese în cimitir chinuind un copil căruia ii dăduse jos şălvăruţii. Pe Portofel, distinsul hoţ din trenuri, îl supraveghea ori de cîte ori venea prin oraş, dar era convins