Eroul
Octavian Pană către Gelu Pastia:
13 aug. 1917
Dragă Gelule,
[...] Ce părere de rău încerc c-a trebuit ca în această scrisoare banală să-ţi vorbesc de unul din cei mai buni, dacă nu cel mai bun prieten, în orice caz sufletul cel mai frumos, mai deschis şi mai entuziast, prietenul tău care nu mai e de mult printre noi: Camil Petrescu. S-a stins într-o noapte întunecoasă, în focul ucigător al tunurilor şi focurilor de mitralieră. A căzut brav ca întotdeauna, pe când mergea la contraatacul cel mai furios în contra vijeliei celei mai înverşunate, a căzut sub poalele muntelui Coşna, care a căzut apoi, după moartea lui, în mâinile nemţilor. [...] Nu voi uita despărţirea, când, cu presentimentul fatal, mi-a încredinţat scrisoarea alăturată, pe care am avut durerea să ţi-o transmit, atunci când el nu mai exista printre noi. Nu cunosc conţinutul ei, dar îmi închipui că ea trebuie să fie plină de acea delicateţe sufletească care l-a caracterizat totdeauna. Vioi, nervos chiar, a ştiut însă să menajeze susceptibilitatea tuturor, făcându-se iubit. [...] Doresc ca în curând, când voi putea să-ţi vorbesc personal, cel dintâi cuvânt să fie Camil! în amintirea celui mai bun şi mai duios.
(apud Liviu Călin, Camil Petrescu în oglinzi paralele, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1976)
La 1 august 1917, registrul Regimentului 16 infanterie menţionează moartea a 13 ofiţeri, între care şi sublocotenentul Camil Petrescu, în vârstă de 23 de ani. După începerea Marelui Război, în timpul neutralităţii României, mulţi tineri, elevi şi studenţi, se simt ispitiţi să se pregătească de luptă. Ultimul război important al României, cel de Independenţă, din 1877, fusese una dintre cele mai mari surse de emoţie pentru paşnicii necombatanţi. În copilărie, băieţii din generaţia lui Camil Petrescu (1894) se jucaseră cu soldaţi de plumb, desenaseră cai şi săbii,
