Indiscutabil, luna octombrie 2008 va ramane in istoria teatrului - romanesc, tot atat cat si mondial - drept luna festivalurilor de teatru. Pentru ca, daca noi, aici, intre Carpati, Dunare si Pontul Euxin (acum imi dau seama ca aceasta expresie, consacrata drept profund nationala, sterge dintr-un condei o portiune maricica din teritoriul la fel de national), am avut de ales, in acest interval, intre mai mult de zece reuniuni teatrale ce s-au desfasurat (aproape) concomitent, apoi nici altii n-au dus-o mult mai rau. Chiar daca ocupa un singur oras, nu o tara intreaga, evenimente precum Festivalul International de la Dublin sau Festivalul International de la Sarajevo sunt - totusi... - suficient de marcante pentru a nu le lasa oamenilor scenei, din zona si chiar din afara ei, indiferent ca sunt practicieni ori teoreticieni, prea mult timp sa respire.
Intrebarea este cum se simt, intru acestea, oamenii din fata scenei.Spectatorii.
Fiindca, in principiu, festivalurile pentru ei se fac. Lor se gandesc organizatorii sa le bucure sufletul si sa le insenineze viata - ori, cel putin, asa declara - programand cate trei-patru (sau chiar cinci-sase) reprezentatii pe zi, uneori in sali aflate la distanta buna una de alta. Dar, atat cat am putut sa observ din propria experienta de mergator pe la festivaluri, publicul adevarat, adica spectatorii platitori de bilet, se inghesuie, in orice tara si la orice manifestare de gen, exclusiv la spectacolele renumite - renumele facandu-i-l unei montari in primul rand distributia, apoi teatrul producator, apoi autorul piesei si, in fine, regizorul. Oricat isi dau silinta gazdele (si oricat au de pierdut, cateodata, oaspetii - prin absenta), experimentele stilistice, inovatiile la nivelul expresiei, revolutiile estetice de laborator nu aduc in sali, cu nesemnificative exceptii, decat public specializat, adica tot pe oameni
