Nu degeaba se spune despre unii că au depus, încă din copilărie, ceva intim şi foarte personal în scăldătoare. Indiferent de împrejurări, norocoşii cad în picioare. E cutremur? Casa lor rămâne dreaptă ca o scobitoare înfiptă în măslină. E şomaj sau recesiune? Le moare un unchi bogat din America. Li se pune o întrebare grea? Răspund la plesneală şi, culmea, e corect. N-au nicio calitate? Ei şi? Providenţa sau un vid de putere îi ridică pe cele mai înalte culmi. Dacă am să vă cer numele primilor zece politicieni din România, cei mai reprezentativi, cei mai capabili, cei mai îndrăzneţi, cei mai ingenioşi, cei mai culţi sau cei mai corupţi, indiferent de partidul din care fac parte sau, de ce nu, legaţi indisolubil de unul, nimeni, cred, nu-l va numi pe Nicolae Văcăroiu. E invizibil şi greoi ca un contabil. Are şi acea lipsă de umor care însoţeşte un bilanţ dezastruos. E inodor, insipid, invizibil. Deşi a ocupat deseori prima pagină în perioada ‘92-’96, Nicolae Văcăroiu este omul fără însuşiri. Ăsta e, probabil, genul de oameni de care avem nevoie, poate că personalităţile sunt prea “nărăvaşe”. Că, dacă gândeşti prea mult, devii imprevizibil. Oricum, nea Nicu Văcăroiu (cum îi zice lumea) a gustat toate onorurile. A fost, pe rând, prim-ministru, şef de Cameră, preşedintele României pentru o lună. Iar acum bătrâneţea îi e vegheată de înscăunarea la Curtea de Conturi. Un destin strălucit pentru care alţii, mai scrofuloşi la datorie,
şi-ar sacrifica o mână şi-un picior.
Ce a făcut eroul să merite ce-i mai bun? Absolut nimic. Contribuţia lui politico-economică e nulă. Dacă punem în balanţă afacerea (falimentul) BID, rezultatul e chiar negativ. În urma lui nu rămâne nicio exprimare memorabilă. Rezultatul guvernării sale e cel mai negru din istoria recentă a României. Singura explicaţie a soartei sale memorabile e norocul. Astrele au vegheat, sârguincioase,
