Lumea regizorului Dragoş Galgoţiu este o lume complexă şi specială. Bîntuită de inteligenţa unui om legat de cuvînt şi de vulnerabilitatea sensibilităţii unui artist inventator de imagini- stări, de emoţii estetice. Relaţia dintre text, plastică şi culoare este una solidă. Profundă. Care ţine de formarea lui ca artist, mai întîi, de felul în care închipuirile prind trup pe scenă şi capătă consistenţe. Şi un anumit fel de poezie. Stranie, abstractă. Pentru Dragoş Galgoţiu, spectacolul este şi o succesiune de desene, de schiţe şi tablouri care povestesc, într-un alt cod, despre raportul dintre textul pe care l-a ales şi el însuşi într-un anumit moment existenţial. Sînt variaţiuni pe tema eu-lui filtrat şi prin ficţiunile unui "celălalt". În general, orice punere în scenă are o determinare interioară. Este dorinţa unei confesiuni artistice şi nu numai. E drept, însă, că, în ultima vreme, lucrurile sînt tot mai întîmplătoare. Tot mai puţini regizori îşi urmăresc povestea, frămîntările, nu-şi mai caută neapărat actorii pe care să dorească să-i pună în valoare altfel, să ne surprindă cu o interpretare sau alta, cu schimbări de registre şi de apariţii. Nimeni nu are cum să garanteze succesul în artă, iar în secunda în care el devine mai important decît creaţia, un scop în sine, ceva este putred în Danemarca teatrului. Or, în ultimii ani, se întîmplă să avem multă vîlvă şi marketing impecabil şi tot mai puţină creaţie. Un spectacol pornit din confesiune, din nevoia acută de a spune ceva atunci şi nu altădată, nu are nici el cum să garanteze succesul - nu aceasta este miza - dar are un ce, o tensiune, o energie. Şi, în orice caz, o căutare lăuntrică consistentă. Adevărată.

În ultima vreme, montările lui Dragoş Galgoţiu, şi mă gîndesc în primul rînd la Portretul lui Dorian Gray după Oscar Wilde şi la Hamletmachine de Heiner Muller, au fost sub semnul barocului. Al sincre