Aprută, fragmentar, în "Viaţa Românească" şi în "Gazeta literară", exact în timpul călătoriei de documentare a lui Petru Dumitriu în Cehoslovacia şi R.D.G. (ianuarie-februarie 1960), pe parcursul căreia scriitorul va depăşi Cortina de Fier, Proprietatea şi posesiunea va mai vedea lumina tiparului abia în 1991, o dată cu ediţia de la Dacia îngrijită de Geo Şerban. Un roman memorabil, perfect construit şi articulat pe o tematică la antipodul celei realist-socialiste, a rămas astfel necunoscut publicului nostru; ca şi specialiştilor, cărora orice referinţă critică (critică, nu acuzatoare) pe marginea operei "transfugului" le-a fost ulterior interzisă. Proprietatea şi posesiunea îmi pare a avea, în acest context, un titlu amar. Dincolo de cercul personajelor conturate şi de contorsionata problematică psiho-morală, autorul însuşi pare proprietatea Cuiva, se află în posesiunea unei forţe abstracte ce-l depăşeşte şi poate dispune de persoana sa.
Paralela nu a fost probabil scontată, dar ea rămâne sesizantă. Câtă vreme Petru Dumitriu se dovedeşte un scriitor pe linie, angajat, bine orientat ideologic şi produce cărţi ce stârnesc dezgustul cititorului onest, el beneficiază de un statut pe care regimul democraţiei populare binevoieşte să i-l asigure. E un autor oficial, consistent remunerat şi răsplătit, un clasic în viaţă bucurându-se de toate avantajele ce decurg de aici. În momentul însă în care autorul încalcă şi (mai grav) rupe ireversibil pactul de colaborare cu regimul, el încetează, pur şi simplu, să mai existe ca scriitor român. Prin centralizarea şi etatizarea sistemului cultural autohton, Petru Dumitriu fusese proiectat în vârful piramidei prozei noi. Pe aceleaşi coordonate structurale ale lumii literare, el va fi, după 1960, desfiinţat, dizolvat ca scriitor. Cutare poate, fireşte, să subziste şi să supravieţuiască literar în Occidentul putrefact
