Îţi răsar deodată în faţa ochilor, pe stradă, în piaţă, la un spectacol sau la vreo lansare de carte, în costumele lor impecabile croite la Milano ori la Paris. Coboară din maşini japoneze în faţa redacţiilor şi intră zâmbind, salutând familiar, încântaţi să te cunoască. Sau să te revadă. Dacă aveţi vârste apropiate, îţi spun pe numele mic şi insistă să faci la fel. „Domnule senator“?, „Domnule deputat“? Chiar îi superi! Ce atâta formalism între prieteni? Au prins gustul puterii, iar acum, în zile de campanie, încearcă să te convingă că tu eşti cel important. În particular, te bat pe umăr şi te întreabă de-ale tale („De scris ai mai scris? Foarte bine, chiar aseară soţia mea îţi descoperise o carte în bibliotecă. Am vrea să te sprijinim, la viitorul volum, poate. Te rog să îmi spui şi... cu multă plăcere“), iar în public fac demonstraţii economice simple, pe hârtie, cu stiloul lor 1010 Limited Edition, produs de Caran d’Ache, cum că există bani pentru creşterea salariilor în mai multe sectoare bugetare. Aprind cu dexteritate fitilul revendicărilor sindicale, tot aşa cum alţii încearcă să-l stingă, invocând criza economică internaţională. Cu toţii ar fi preferat nişte majorări echitabile, în urma cărora cei cu salarii mici să primească un procent mai mare decât cei cu lefuri mari. Nu se ştie cine îi opreşte să-şi pună în practică intenţiile. Au argumente, ceea ce îţi explică e la mintea cocoşului, doar adversarii lor politici (ajunşi aici, în glas li se simte enervarea) nu pricep. E posibil să fie atât de răuvoitori sau de incompetenţi? Se pare că e. Le remarci manichiura, acul de la cravată, ceasurile, frizura. Au prins cheag. Comisioanele din privatizări s-au aşezat, proprietăţile şi conturile personale le oferă siguranţă, firmele le merg bine, slavă Domnului, căci ministerele ori primăriile conduse de parteneri au mereu nevoie de lucrări, produse, servicii, de asfa