Intamplarea s-a petrecut demult.
Veneam de la bunici pe la inceputul lui septembrie, dupa o vacanta de vis. La Pitesti, am coborat sa schimb trenul. Pe peron, am vazut un catel de 5-6 luni. Indata ce m-a zarit, s-a oprit brusc si a inceput sa-si lase capul cand pe o parte cand pe alta, de parca incerca sa ma recunoasca. Ne mai vazusem candva? Un sentiment ciudat ma incerca si pe mine. Parca ne stiam de mult si, dupa o indelungata vreme, ne revedeam, iata, pe neasteptate.
Incerc un dialog: "Ce faci, ma?". Catelul latra de doua ori scurt si porneste o goana in jurul meu. Ma amuz si ma ghemuiesc in cercul descris de patrupedul care parea ca nu se mai opreste... Ii ofer un sandwich, din cele doua pe care le aveam pentru drum. Mananca cu o pofta nebuna, balansandu-si napraznic coada si privindu-ma la fiecare inghititura. Dau sa plec, el dupa mine. Ma incercau doua sentimente: unul, multumirea ca-i dadusem ceva de mancare, iar celalalt, o strangere de inima, ca ne vom desparti. Ce sa fac cu el intr-un oras strain? Mai aveam ceva timp pana la plecarea trenului, asa incat trec in spatele garii. Catelul labaia drumul pe langa mine, spunandu-mi cu o privire sfasietoare: "Nu ma lasa, vreau cu tine". Ochii vorbesc mai puternic decat gura! Vis-a-vis, o curelarie. Pe vremea aceea nu erau magazine pentru animale. Intru, cumpar o zgarda, scot o sfoara din bagaj si il legitimez ca fiind al meu. Ancorat de mine (imi asumasem raspunderea) paseam amandoi voiosi spre linia 1. In compartiment, il bag sub canapea si-i fac semn cu degetul sa fie cuminte. A inteles, a stat linistit, ba a si dormit. Era un catel maron inchis, parca scos din cafeaua cu lapte. L-am botezat Caffe!, iar la coborarea din tren, am facut pe din doua sandwich-ul care-mi ramasese. Doar facusem botezul! Acasa, bucurie mare. Parintilor mei le-a placut de el, motanul Bimbasa l-a acceptat imediat, porumbe
