Povestea drumului unui tânăr român către un loc de muncă în Marea Britanie. Şi a celor care rămân în urma sa, într-un mic oraş de provincie.

La o oră mult prea târzie ca orăşelului să-i mai pese, doi locuitori ies din scara blocului şi se îndreaptă către maşina roşie parcată la doi paşi. Aşază în spate două geamantane gigantice, din acelea cu rotile, bine burduşite. Maşina se lasă puţin, portierele din spate se închid pe rând şi pentru câteva secunde e tăcere. Jumară - Adrian Iulian Chiparcă pe numele reţinut de buletin, de acum fost şofer pe maşina unei fabrici de pufuleţi din Huşi - pleacă la Londra, să-şi caute de muncă, iar prietena lui, Cristina, îl însoţeşte până la aeroport. „Bă, dacă nu-mi răspund ăia la telefon, când ajung acolo?“, asta e una dintre primele griji. „Ăia“ sunt Ionuţ şi ceilalţi plecaţi, despre care se aude că o duc bine: cică lucrează ca şoferi pe maşini mari şi, după ce-şi plătesc toate cheltuielile pentru apartament, rămân cu peste 1.000 de lire sterline în mână fiecare. Cică sunt toţi muncitori şi aşezaţi, nu se întrec cu băutura şi ştiu rostul fiecărui lucru.

Anul trecut, în iarnă, de acolo s-a întors Copilu’, care se ocupă de zugrăvit interioare. Îl mai apucau discuţiile complicate despre lucrări, dar dup-aia o dădea repede în glumă, ca să-l recunoască vechii prieteni, şi cumpăra un rând de băuturi. Copilu’ s-a întors repede la Londra, lucrează tot la interioare şi, din când în când, intră pe internet ca să-i trimită lui Dănuţ - prieten vechi - câte un mail în care-i spune: „Mi-e dor de tine“. Dănuţ râde şi-l trimite dracului, dar mai zice şi el când aminteşte de asta: „Cred că-i este dor de casă şi lui, îţi dai seama...“. Sunt însă lucruri care se spun rar de tot.

Cearcăneleşi cafeaua de la Focşani

Acum e rândul lui Jumară. Omului care conduce maşina roşie pe un drum european spre Aeropo