"Fara Dumnezeu suntem un urias nimic"

Sunt nenumarate motive pentru care m-am decis sa va scriu, insa cel mai important dintre toate este faptul ca fara Dumnezeu si fara credinta, suntem un urias nimic. Aceasta este concluzia la care am ajuns, dupa un sir de evenimente pe care as vrea, efectiv, sa le sterg din memorie. In primavara anului trecut, intr-o noapte de martie, tatal meu, in varsta de 75 de ani, care fusese toata viata un om sanatos si activ si caruia nu-i ajungea niciodata timpul pentru cate avea de facut, a paralizat. Intamplarea, venita pe neasteptate, ca lovitura unei securi, mi-a sfaramat sufletul in mii de cioburi. Aveam creierul gol si inima pustiita. Am mers la spital, unde cadrele medicale de la sectia neurologie, carora, disperata, incercam sa le smulg cate un raspuns, imi spuneau ca e prea in varsta ca sa-si mai revina. Durerea care ma sfasia era mai reala si mai agresiva decat mi-as fi imaginat. Nu existau prea multe sperante, iar eu eram cu atat mai speriata, cu cat in salon era un tanar cu semipareza pe dreapta, ca si tatal meu, care, desi internat de doua saptamani, era inca imobilizat si nu-si putea folosi decat mana. Am stat cu tata in spital 10 zile, timp in care m-am rugat, ori de cate ori reuseam sa alung cascadele de ganduri stranii care ma bantuiau, la Maicuta Domnului si la Milostivul Dumnezeu. Intr-o zi, am spus impreuna cu tata rugaciunea (nu putea vorbi prea bine, dar eu il intelegeam): "Cuvine-se cu adevarat...". Citeam o carte de rugaciuni, pe care o luasem in graba, cu mine, cand am plecat, si ma rugam, cu sufletul sfasiat, sa se faca bine. Stiam ca rugaciunile ma aduc in preajma lui Dumnezeu si ca El e singurul care ma poate asculta, intelege si indruma. Intr-o zi, pentru ca era Postul Mare, iar mie imi era teama de ce va urma, am chemat preotul spitalului, care l-a spovedit si l-a impartasit pe tata. In seara acele