Imi amintesc, nu fara o oarecare jena, ca pe vremea cand eram foarte tanara, educata solid in spiritul materialismului stiintific, purtam cu tatal meu niste discutii interminabile despre viata de dupa moarte.
Slujitor al bisericii, el zicea: "Omul nu vina din maimuta. De ce nu se mai transforma acuma o maimuta in om? Omul nu este un animal. Omul nu moare, numai corpul lui se intoarce in pamantul din care a fost creat, dar sufletul este o scanteie dumnezeiasca si se duce iarasi la Tatal cel Ceresc". Raspunsul meu era invariabil plin de aroganta si siguranta celui care a preluat o parere de-a gata, fara sa-si fi pus vreodata intrebarea daca nu cumva lucrurile ar putea sta si altfel: "Nu, nici vorba, dupa moarte nu mai exista nimic, in afara de viermii care ne mananca in adancul pamantului. A venit cineva sa spuna ce si cum este Dincolo?". Debitam inca si alte enormitati, pe care, din fericire, nu mi le mai amintesc.
Dintre cei sase, eu eram copilul preferat al tatuchii, si ceea ce gandeam il indurera peste masura, drept care mai relua tema la un rastimp, incercand sa ma lumineze. Dar cum sa luminezi pe cineva gata luminat de "lampa lui Ilici", si aflandu-se la varsta cea mai ingrata, cand trupul este de om intreg, iar mintea numai pe jumatate? Spre norocul amandurora, tata a trait suficient de mult ca sa i se duca de pe inima aceasta nemultumire in ceea ce ma privea. Era un om cu totul special, cu mare charisma, avand multi prieteni, printre care si pe batranul invatator al satului, intelept si stalp de nadejde la granita de nord a tarii, facand parte din scoala lui Dimitrie Gusti. Mare iubitor de drumetii, ii placeau mult afinele.
Sa-l insotesti pe munte era un privilegiu, si o forma de superscolarizare: invatai arheologie, istorie, stiintele naturii, ca sa nu mai vorbim de educatia morala si estetica. Desi plecasem din sat pe la scoli mai inal
