Răzvan Exarhu: "După milenii de luptă şi evoluţie, în sfârşit se clarifică o definiţie pentru onoare: Bă, tu ştii cine sunt eu?!"

Cam atât a mai rămas din ceva ce părea că nu va putea fi despărţit de esenţa speciei. Plus noua telenovelă, Onoare şi Nobleţe. Dacă un cuvânt ajunge să fie scris cu majuscule, e clar că sensul s-a cam dus pe veşnicele plaiuri ale vânătorii. Aşa că din acest calificativ care plasa un om de onoare în acelaşi rând cu bogăţia sau nobleţea sângelui, poate chiar mai sus, nu a mai rămas decât o urmă firavă, confundată jalnic cu orgoliul şi sălbăticia, plus toate complicaţiile codurilor culturale aberante, pe care le construiesc oamenii ca să uite de ei. Aşa că demnitatea sau generozitatea, concentrarea pe sine ies total din discuţie. Mi-ai pătat onoarea, eşti un nemernic, deci îmi fac harakiri. Sau, dacă mă gândesc un pic, mai bine îţi fac ţie.

De altfel, o mare vină în această agonie fără speranţă o poartă şi confuzia dintre onoare şi principii exterioare. Iar principiile sunt înţelese cu aceeaşi detaşare cu care a înţeles recent o instituţie germană specializată în recuperarea banilor pentru abonamente să-l someze pe răposatul poet Schiller să-şi plătească taxa radio-TV, în caz contrar, torturat în chinurile inchiziţiei, tribunal, amendă şi dezonoare. Aşa merge treaba şi totul alunecă încet şi sigur către un fel de: să moară mama, de nu sunt om de onoare, cu orice preţ care nu depinde de mine. În cazul ăsta, dezonoare este ce îmi faci tu mie. Răul sau cum s-o fi numind tot ce-ţi fac eu se presupune că ar trebui să fie pentru tine o onoare.

Din această continuă neînţelegere generală, onoarea a ajuns un fel de somaţie, o scrisoare de ameninţare, o formă de amendare a realităţii. E ceva care se confundă cu bâta de baseball, cu abilitatea de a crea aparenţe cât mai somptuoase şi de a fi oricând gata să îţi remo