Într-o primăvară - era adolescentă pe atunci -, s-a urcat în pomul din curtea şcolii să adune cireşe dulci de mai. Nu-şi mai aminteşte decât momentul în care s-a trezit datorită palmelor primite şi faptul că picioarele îi atârnau, neascultătoare şi străine. Au trecut 18 ani. Luminiţa e încă în cărucior şi nu se gândeşte decât la soluţia prin care îl poate înlocui cu o pereche de cârje.Un pumn de cireşe i-a schimbat viaţa. Colegii ei au terminat liceul, s-au înscris la facultate, şi-au întemeiat familii. Pentru ea, drumul s-a oprit în cireşul din curtea şcolii. „A trecut atâta timp, încât... mi-e frică să mai spun cu voce tare ce vreau. Dar... ştiu că-mi doresc să pot să ies şi eu din casă şi să nu mai am nevoie la toaletă aşa des. Nu vreau să merg ca înainte, dar măcar în cârje sau în cadru metalic să pot umbla. N-am mai văzut centrul Craiovei de zece luni, de pe 1 ianuarie...“, povesteşte Luminiţa. Dacă închizi ochii şi-i auzi doar vorbele, nimic din vocea ei nu ţi-ar spune că există o problemă. E veselă, optimistă, în ciuda... vieţii petrecute pe două roţi. Apartamentul 19, un bloc din Valea Roşie. Ne deschide ea. O cameră curată, simplă. Ea, într-un trening roşu, în cărucior, zâmbeşte. Nu din complezenţă, nu din politeţe. O agitaţie şi o poftă de viaţă răzbat din fiecare cuvânt pe care-l rosteşte. N-a fost niciodată altfel, nici atunci, cu 18 ani în urmă, când a căzut din cireş, nici mai târziu, când a urcat pe masa de operaţie de şapte ori în mai puţin de un an, nici când tatăl i-a lovit mama, cu şase lovituri de cuţit, în timp ce ea încerca să se pună pe cărucior şi să iasă din baie.

Pomul nenorocirii Un lătrat se aude insistent de dincolo de uşă. „E Alma, să nu vă supăraţi, e foarte jucăuşă şi pupăcioasă şi îi plac oamenii, ca şi mie“, ne pune Luminiţa în temă, deschizând uşa. Un căţeluş maroniu-ciocolatiu, cu urechile fâlfâind, năvăleşte în cameră