Ştim despre ereziile creştine exact ce ne-a transmis Biserica "noastră", indiferent de confesiunea căreia îi aparţinem. Din precauţie politiceşte corectă, respectivele "devieri" se scriu, azi, între ghilimele. Nu se face (şi nici nu se poate) să mai trimiţi oameni pe rug... Pe de altă parte, majoritatea publicului cultivat ignoră - cu excepţia rarilor specialişti - cînd şi unde au apărut ereziile, cît au durat, de ce au dispărut sau ce urme au lăsat în memoria grupurilor religioase pe care le-au tulburat.

Tratez aici, din nou, un subiect pe cît de incitant, pe atît de marginal, în pofida valorii sale euristice. Şi notez din capul locului faptul că "ereziarhii" - adică fondatorii de doctrine greşite - nu "începeau" nimic. Prea puţini dintre ei au născocit o eroare dogmatică ex nihilo. Cei mai mulţi preluau străvechi ezoterisme sau reconfigurau tradiţii fragmentate. Aceşti anarhişti ai teologiei credeau că restabilesc adevărul, nicidecum că îl deformează. Se străduiau să reformeze societatea creştină a vremii lor. Aveau bune intenţii, talent organizatoric, forţă persuasivă, daruri oratorice şi capacitatea de a reuni prozeliţi. Cum să te implici într-o minciună trăită ca atare? Ce raţiuni eficiente poate avea impostura conştientă şi programatică? Îmi pun aceste întrebări doar pentru a sugera că, în realitate, istoria ereziilor nu e simplă oglindire negativă a magisteriului ecleziastic declarat ortodox. Dacă eşti credincios, fireşte că nu-i poţi simpatiza pe rătăcitorii de minţi inocente, căci "vai de acela prin care vine sminteala...". Însă nu-i poţi nici condamna, în locul Dreptului Judecător. Singurul capabil să le asigure o destinaţie eshatologică fără apel. La începutul mileniului III, după atîtea războaie religioase, simţim cumva obligaţia (sau doar curiozitatea) intelectuală de a reconstitui istoria ereziilor cu o brumă de simpatie. Ce să înţelegi dintr