Rusia regimului Putin/Medvedev doreşte (re)crearea unei atmosfere tipice unei confruntări bipolare. Aceasta pare a fi, în accepţia Rusiei, maniera cea mai rapidă de a recîştiga o respectabilitate pe care mulţi dintre cetăţenii ei cred că statul a pierdut-o în momentul în care Gorbaciov şi Elţîn au amorsat şi apoi desăvîrşit sfîrşitul URSS. Iar a fi respectat, pentru cei mai mulţi dintre ruşi - probabil şi pentru liderii lor -, înseamnă ca cei care nu te iubesc cel puţin să se teamă de tine.

Poate că a fost o greşeală felul în care ne-am imaginat lumea post-Război Rece şi locul Rusiei în ea. Am tradus căderea comunismului ca fiind sfîrşitul unui regim opresiv şi eliberarea unor popoare subjugate. Acesta era crezul dominant în Occidentul generic - inclusiv statele Europei de Est, unde implozia regimurilor leniniste a fost echivalentul unei redeşteptări naţionale. Dar rareori ne-am pus întrebarea dacă acesta a fost şi sentimentul dominant în Rusia. Măcar pentru o parte dintre ruşi, desigur, căderea comunismului a fost tot o eliberare. Numai că această parte (oare, majoritară la începutul anilor ’90?) este astăzi mai aproape de cei ce o plîng pe Anna Politkovskaia, decît de cei ce conduc statul. Cînd Vladimir Putin, încă preşedinte al Rusiei, spunea mai an că "dezmembrarea URSS reprezintă cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului al XX-lea", mulţi au sperat că e vorba de o eroare de exprimare sau de traducere sau că, pur si simplu, preşedintele rus nu a fost în cea mai bună zi a sa. Dar Putin era sincer. Ca nostalgic (în termeni de putere, şi nu de ideologie) al vechii URSS şi ca admirator declarat al lui Petru cel Mare (ţarul Rusiei care, la cumpăna secolelor XVII-XVIII, a condus simultan reforme modernizatoare şi războaie pentru ieşirea la mările Neagră şi Caspică), liderul Putin şi sistemul său anunţau reconstruirea unui stat imperial. Pentru mulţi