Pentru orice european minim informat, dacă nu din lectura manualului de istorie, măcar din aceea a ziarelor, numele oraşului Sarajevo nu sună din cale-afară de atrăgător. Cine nu a aflat că aici s-a produs scînteia care a aruncat în aer butoiul cu pulbere al Balcanilor şi care a cuprins apoi întregul continent, în 1914, cînd un student anarhist l-a împuşcat pe prinţul-moştenitor al Imperiului Habsburgic ce guverna pe-atunci şi micul popor al bosniecilor (ehei, ce vremuri! astăzi studenţii visează cel mult să-l ia la bătaie pe portarul de la cămin), cine, zic, ignoră întîmplările de-acum un secol, îşi aminteşte, probabil, întîmplările de-acum un deceniu şi jumătate, cînd explozia neaşteptată (sau...?) a statului federal iugoslav a zguduit nu doar paradisul simili-comunist construit de mareşalul Tito, ci şi întregul sud-est european; oraşul Sarajevo a fost, atunci, unul dintre fitiluri. Un fitil aprins de tunurile armatei sîrbe, care au bombardat sistematic, tacticos, gospodăreşte, zile în şir, străzile şi clădirile aşezării înconjurate strîns, fără scăpare, de munţi. Urmele acestei glorioase acţiuni se văd şi astăzi, pretutindeni, pe zidurile edificiilor administrative, la fel ca şi pe cele ale blocurilor de locuinţe; blocuri normale, cu rufe întinse în balcoane şi tomberoane de gunoi la intrarea din spate, blocuri cu perdeluţe la geamul de la bucătărie şi antene parabolice agăţate strîmb, blocuri care îşi poartă cicatricele absurde nu cu mîndrie, ci cu un fel de uluială resemnată, de parcă s-ar întreba ce nebunie distrugătoare a putut să-i cuprindă deodată pe oameni. Întrebare fără răspuns. Pentru că soluţia problemei nu e dată, din păcate, de inscripţiile în cărbune pe care le-am citit pe aceleaşi ziduri, undeva în centru: "Moarte fascismului!" şi "Trăiască Tito!"; ar fi prea simplu. Altminteri, fotografia alb-negru, un pic obosită, a mareşalului, în costum ima