Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele ce mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii. Am început deci azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gânduri.

15 ianuarie 1979(n.r. – continuare)

Şi mai declar aici, în faţa bisericii din Rosenheim, cu mâna nu pe inima mea, care e mai murdară decât băiatul meu, ci cu mâna pe băiatul meu, că mi-e un dor sfâşietor de casă, de ţară, de puterea de-a face bine şi mi-e dor de capacitatea de a-mi fi milă.

V. Dinică zice să mergem să mâncăm ceva. Nu mai vreau. Răspund atâtor gazetari din această ţară, care au simţit dogma în România că eu în ţara lor nu simt nimic, nici măcar dacă mai sunt sau nu om. Şi-mi dau seama că, dacă viaţa m-ar obliga să întârzii aici, aş fi ca atâţia desţăraţi trimis greşelii să mă ia în posesiune.

Mă anesteziază indiferenţa mecanică a mulţimii care nu poate sta în casă pentru că n-are viaţă interioară, pentru că o carte costă mult – 30 de mărci, 40 de mărci – şi un disc costă mult – 40-50 de mărci şşi-o curvă costă mult – una mediocră saltă la 100 de mărci şi totul costă, costă, costăţ.

Anesteziat cum sunt, dacă mi-ar face cineva o operaţie pe inimă ar descoperi în ea, în adânc, pe bărbatul acela, al cărui portret mi-a vegheat clasele primare, pe mustăciosul acela pe care-l cântam în fiecare dimineaţă, pe criminalul acela care când se supăra pe câte un popor, seara, aşa când îl apuca, lua cât voia de la acel popor şi omora cât voia din acel popor, anesteziat cum sunt, dacă m-ar opera cineva l-ar găsi în inima mea pe ştovarăşul Iosif Vissarionovici Stalin,ţ genialul şconducătorţ care împreună cu alţi geniali şconducători de prin alte părţiţ a făcut atât de mult bine omenirii, luând-o de pe marginea prăpastiei şi ducând-o direct în prăpastie, l-ar descoperi acolo, în fibra cea mai durabilă a fiinţei mele, şpe tovarăşul Iosif Vissarionovici Stalinţ