Intr-o societate in care totul este contratimp, oamenii pun din ce in ce mai putin pret pe comunicare. Se multumesc sa-si adreseze simple vorbe, seci si frante, si cu toate acestea par sa fie impacati cu modul lor de a fi.
Lucreaza in medie 10 ore pe zi si se lasa purtati de valul a ceea ce s-ar putea numi rationament strict material. Scuza este una partial plauzibila, pentru ca intr-adevar este un mister cum am putea analiza o lume atat de mare, unde noi suntem mult prea mici ca sa o cuprindem.
Tot mai multe persoane merg pe principiul lui Dante Aligheri "Lumea nu este a celor modesti, ci a celor energici", iar in pauza dintre o intalnire de afaceri si o cafea isi amintesc sa-si mai sune copilul, care a terminat probabil de mult scoala si care, teoretic, ar trebui sa fie acasa, sau sotul/sotia, care poate ca a terminat teancul de hartii de calculat.
Dar oare ce se intampla cu un biet parinte uitat si plin de dor, pe care nu l-ai mai vizitat de saptamani? Suntem mult prea preocupati ca sa placam urechea macar cinci minute la vorbele intelepte, ingrijorate ale celor mai in varsta.
Si in tot acest context, cel mai ingrijorator este ca am uitat sa comunicam cu noi. Intr-o lupta asidua in care conteaza mai mult starea financiara si pozitia ierarhica tot mai putini constientizeaza ca "banii nu te fac fericit, dar iti ofera posibilitati interesante de a fi nefericit" (Groucho Marx).
Care sunt cauzele care duc la absenta comunicarii interumane?
Preocuparea de sine. Este un fel de egoism, dar mai putin constientizat. Vrem bani multi, pozitie buna la serviciu, recunostinta si recunoastere a abilitatilor, ne ingropam in hartii si facem cursuri de perfectionare, dar nu stim ce mai fac cei ce poarta titlul de "familia mea".
Lipsa timpului. Ne grabim. Nu avem destul timp. Alergam incontinuu, agita
