În fiecare toamnă, sâncrăienii din judeţul Cluj înfruntă ţepii tufelor de trandafiri sălbatici şi culeg măceşele pentru a le face gem. Pensiunile din zonă au devenit celebre pentru gemul de măceşe, pe care localnicii vor să îl omologheze ca marcă înregistrată a comunei Sâncraiu. Doi obraji rumeni, luminaţi de o privire ageră albastră îşi aşteaptă, ţanţoşi, oaspeţii. Cu mersul şchiopătat „de la atâta trudă”, doamna Boncsidai poartă în poală nişte borcane, pe care le doseşte apoi în cămara cu bunătăţi. La Sâncraiu, toamna şi-a intrat în drepturi de mult, iar tufele de măceşe nu mai sunt atât de încărcate.

 Poteca de pământ bătut, ce dă din asfalt drept în câmp, este străjuită de zeci de tufişuri roşii, deja brumărite de dimineţile reci. Spinoşi, măceşii încă îşi primesc culegătorii, sâncrăieni sănătoşi care, de zeci de ani, fac din fructele sălbatice cel mai bun gem de măceşe, renumit deja în ţări străine.

Culesul

O plăcuţă de lemn indică la câţiva kilometri următoarele două sate, de peste deal. Până la Săcuieu şi Alunişu însă, marginile drumului de pământ şi câmpul veştejit de frigul toamnei târzii sunt înţesate de tufele roşii. În orice direcţie te-ai uita, trei-patru kilometri, cât vezi cu ochii, Sâncraiu e înconjurat de „trandafirul sălbatic”, ce-şi transformă florile roz de primăvară în boabe de un roşu putred toamna.

Nea Janos, bărbatul doamnei Boncsidai, îşi lasă trebăluiala din curte deoparte şi se îndreaptă spre câmp. „Să mai culegem oarişce”, spune bărbatul, de o vitalitate ce-i ascunde vârsta, ajunsă la 62 de primăveri. Bărbatul culege pentru nevasta lui câteva kilograme de măceşe, pe care le adaugă la zecile de uncii de fructe, puse deja la uscat.

Arbuştii roşii par primitori din depărtare, dar palmele străpunse de spini ale baciului Janos spun altceva. „Nu-i uşor, se strâng anevoie măc