Meciul cu Polonia a fost o întoarcere în timp. Un timp în care făceam legea handbalului
E vorba de Ghionea. Nu de Sorin, de Valentin. În caz că vă întrebaţi dacă e fratele fotbalistului de la Steaua, atunci să ştiţi că rămîneţi în off-side. E caz de henţ. În dimineaţa de după caftul şi torţele derby-ului, ne-am reaşezat în aceeaşi limbă, adesea spurcată, cîteodată emoţionantă. N-am mai strigat unii la alţii. Am strigat pentru unii cu alţii. S-a întîmplat într-o sală mică, dintr-un oraş de cîmpie. Într-un soi de deşert. Nici pic de glamour. Doar pămînt prăfuit, tribune vechi şi multă sudoare. S-a întîmplat la handbal de bărbaţi, un sport uitat de Dumnezeu.
România a bătut Polonia. Dar nu aşa trebuie anunţată povestea, e irelevant. O echipă necalificată la un campionat al lumii de 14 ani a bătut vicecampioana mondială. Acum, însă, parcă e prea mult. România e cel mai galonat sărac al acestui sport, în vreme ce Polonia, într-o lume cu Spania, Franţa, Germania, Croaţia, Danemarca, e doar o sclipire, o efemeridă. Aşa, povestea e mai aproape de adevăr. A fost o surpriză, dar nu una imensă. Ceea ce e imens, e capacitatea de a ne trezi. Vraja care ne ţinea sub un capac de cleştar în mijlocul pădurii, somnul a la Merlin, autoindus, pare a se spulbera. Mortul mişcă. Atenţie, însă, să nu-l sufocăm cu îmbrăţişările.
Meciul de la Buzău a început ca o regresie. O întoarcere în timp. Polonezii au avut 5-1. Cinci-unu, sistemul defensiv al Franţei în meciul de coşmar din ’93, cînd Jackson Richardson ne fura mingea aşa cum un copil fura mere din copacul vecinului senil. 5-1. Sau 5 plus 1. Ca 6, golurile pe care le-am avut avans în ultimele minute ale acelei partide de unde a început nu căderea, ci prăbuşirea. Sînt momente pe care le porţi cu tine ca un implant de plumb. Ghionea, Valentin Ghionea, nu cunoaşte asta, şi de aceea bate Polonia. Cu 13 goluri. Cu România
