De la o vreme suntem asaltaţi cu neruşinare şi fără oprire de mascarada promisiunilor electorale. Suntem luaţi drept tâmpiţi de candidaţi, asta este clar. Printre politicieni e o disperare cum rar mi-a fost dat să văd. Schimbarea sistemului de vot i-a făcut aproape să îşi piardă minţile. Unde e siguranţa ca să nu zic infatuarea cu care sfidau locuitorul până mai ieri? Partidul trebuia să aibă un cap de listă şi restul turmei intra pe uşa din dos în parlament. Partidele aveau nevoie doar de puţin peste 40 de candidaţi buni de pus pe prima poziţia a listei. Restul comediei se derula fără probleme. Pentru alegerile din 30 noiembrie, le trebuie câteva sute, o jumătate de mie, câte unul în fiecare circumscripţie; un candidat cât de cât, cu şanse de succes. Adică în stare să culeagă voturi. Saltul acesta de la unu la zece a făcut ca staff-urile de partid să se dea de ceasul morţii. Au găsit tot felul de neica nimeni pe care să îi arunce în campanie. Alţii au procedat invers: au adunat staruri de tot felul de prin revistele de gossips sau de pe diferite scene, cu sau fără gazon. Au sperat astfel să bifeze capitolul notorietate, că până la credibilitate şi la încredere mai e drum lung. Iar până la intenţia de vot, şi mai şi! În ciuda echipelor străine de experţi de campanie, plătite din gros, aciuate pe lângă partide, nimeni nu ştie ce va fi.

Noi, de pe partea cealaltă a străzii, putem doar să constatăm comportamentul candidaţilor şi să observăm că sunt extrem de expansivi şi frenetici. Dau din gură, cu şi fără spor, promiţând lucruri aiuritoare, absolut irealizabile, nici pe termen scurt, nici pe termen lung. Zic că dau, fac promisiuni fără acoperire, că oricum nu dau de la ei. Victima ar trebui să fie, în capetele acestea prea imaginative, bugetul, adică tot bieţii contribuabili, care astfel şi-ar fura singuri căciula. Dacă ar face ce auzim la TV, ce citim prin presă