Constient sau nu, fiecare demnitar, fiecare politician si fiecare persoana publica are o anumita stilistica a dis­cur­sului politic. Unii isi pregatesc singuri discursurile, altii isi angajeaza consilieri care le scriu. Unii mizeaza pe spontaneitate, altii o mimeaza. Exista, insa, la nivel na­tional, o „medie“ a stilisticii discursului public. Cu alte cu­vinte, la nivel macro (politicieni, autoritati, functionari, jur­nalisti, cetateni), poate fi decelat un anumit fel de a per­cepe puterea si un anumit lexic al coruptiei. In aceasta privinta, exista o intreaga serie de cuvinte cheie, expresii folclorice si zicale populare. Daca le ana­li­zam, vom vedea ca mai toate se invart in jurul mancarii. In jurul procurarii, prepararii si ingurgitarii hranei. Ceea ce denota un stadiu „primitiv“, traditional-arhaic, pre­mo­dern al mentalitatii socio-politice. Ne-am obisnuit atat de mult cu aceste cuvinte si expresii, altfel savuroase, incat nu le mai receptam originea si valoarea semantica. Ele pa­raziteaza atat discursurile parlamentarilor, cat si ar­ti­co­lele publicistilor, atat retorica functionarilor publici, cat si comentariile cetatenilor de rand. Pe scurt, au intrat in men­talul colectiv. Sa luam cateva exemple mai la inde­ma­na. Nu este numai vorba ca politicienii „se mananca“ in­­tre ei, „se musca“ unii pe altii, „ling unde au scuipat“ sau ca partidul mare „il inghite“ pe cel mic etc. In ge­ne­ral, puterea politica este asociata cu termeni culinari pre­cum „malai“, „cascaval“, „oala cu smantana“ sau „bor­can cu miere“. Se poate imagina, cu destula dificultate, ca „oala cu smantana“ si „borcanul cu miere“ exprima pros­peritatea echivalenta cu „laptele si mierea“ din Ve­chiul Testament. Dar, de departe, cel mai dizgratios si mi­tocanesc termen care desemneaza puterea si corup­tia mi se pare a fi „ciolan“. Ne putem intreba de ce o fi ne­voie de atatia termeni culinari, ap