Dacă ar fi să dea timpul înapoi, văduva marelui fotbalist crede că tot nu i-ar spune adevărul despre boala lui. Gica Dobrin a ştiut să facă din fiecare zi petrecută cu Nicolae – Gicu al ei – o zi de sărbătoare. Ar fi dat orice şi l-ar fi acceptat oricum, şi paralizat, şi cu piciorul amputat, numai să fi trăit. Şi-a înghiţit durerea şi lacrimile cum a putut mai bine, pentru ca el să nu simtă nimic. Iar acum, când el s-a urcat la ceruri, ea îi strigă uneori, târziu în noapte, că îi e dor de el.
Singura de care marele Dobrin asculta era Gica – "şefa" şi protectoarea lui. Şi colegii de echipă, şi publicul se linişteau când îl vedeau împreună cu ea şi spuneau: "E cu Gica, e bine!".
Marius Tucă: Mai trecuse prin ceva asemănător, cu piciorul, în ’93. A jucat fotbal pe maidan?Gica Dobrin: Venise din concediu şi juca pe maidan, acolo, la noi. S-a zgâriat într-o sârmă. Avea o zgaibă şi a scărpinat-o. A fost şi vina medicului din Piteşti, pentru că l-a consultat, dar l-a tratat superficial şi s-a infectat. Când i-am dezvelit piciorul şi l-am văzut... Venisem la el, la spital. Mi-aduc aminte că era în aceeaşi zi când murise şi mama mea. Era trist şi m-am îngrijorat. I-am propus să mergem la Bucureşti. Mi-a spus că dacă vreau eu, merge. Domnul care era lângă el, în cameră, a auzit ce-i spusesem şi a venit după mine, când am ieşit din salon, şi mi-a spus: "Nu-i vedeţi piciorul?... Am auzit că vreţi să-l luaţi de-aici. Luaţi-l, că nu e bine!". Atunci, am vorbit cu medicul şi i-am spus că vreau să-l duc la Bucureşti. Medicul de echipă, care era acolo, dar nu putea să intervină, a spus că o să-i desfacă mai întâi rana şi apoi vor hotărî ce să facă. Când am văzut ce era acolo... era negru, cangrenă...
Era gata să-i taie piciorul? Dacă rămânea, probabil că i l-ar fi tăiat. Şi-atunci, când l-am văzut în halul ăla, am început să ţip şi le
