La confluenta genurilor – liric si dra­ma­tic –, o impresionanta calatorie spre limi­te. Nu doar metaforic, desi, in multi­pli­ci­ta­tea elementelor de discurs, metafora con­sti­tuie nota dominanta a reprezentatiei. Cine cauta aici simpla poveste se va simti frustrat. Este teatru cantat, „nonverbal“, cum isi prezinta regizorul Alexandru Da­rie spectacolul, dar nu opera, in sensul cla­­sic cel putin, dupa partitura com­pozi­to­ru­lui Adrian Enescu, prelucrand teme din ope­ra baroca a lui C.W. Glück, in ver­siu­ne contemporana. Lucrare careia i s-a de­dicat timp de doi ani, fiindca odata cu ri­go­rile „transcrierii“ trebuia sa raspunda ce­rin­telor scenei, proiectului acestei odisee teatrale in principal; substanta de in­spi­ra­tie chemand, parca de la sine, repre­zen­ta­rile consecvente, jocul insolit al trupei de ac­tori si cantareti, prin conglomeratul de motive si simboluri universale ce se des­chi­de in regimul corespondentelor, ade­sea spre un nou inteles. Parte sugerat de proiectiile video concepute de Daniel Gont, in scenografia semnata de arh. Oc­ta­vian Neculai, autor totodata al costu­me­lor, transfigurat in fulguranta epifaniilor plas­­muite vizual/plastic, accente comple­mentare evolutiei evenimentelor. Decorul figureaza un templu al religiilor vii si moar­te, paradoxal ca o cale spre lumina, spa­tiu angajand misterul comuniunii – axul central al tragediei –, prin si dincolo de ar­he­tipuri, personaje fabuloase ce insotesc ava­tarurile eroilor. Tragedia pierderii iubitei si calatoria lui Orfeu in infern pentru a o readuce la via­ta, dezlantuind fortele oculte, e stra­ba­tuta de cate o unda de umor, comicul ca vehicul al distantarii, pana la smulgerea mastilor. Dincolo de acestea se dezva­lu­ie, in final, vulnerabilul chip omenesc. Or­feu si Euridice apar dedublati figurand sfa­sie­rea, fractura unei conditii-limita prin situa­tia dramatica a despartirii di