Dintr-un Bacău situat în afara rutelor şi tronsoanelor mediatice, Petru Cimpoeşu a avansat, în ultimul deceniu, într-un ritm susţinut către centrul canonic.

Dacă, nu cu multă vreme în urmă, regretatul Mircea Nedelciu era considerat cel mai însemnat prozator al generaţiei ’80, iată că în prezent avem o altă configuraţie a clasamentului. După romanele „Povestea Marelui Brigand“ (2000), „Simion liftnicul“ (2001), „Christina Domestica şi Vânătorii de suflete“ (2006), premiate, traduse şi intens comentate de critici din toate promoţiile, se poate spune că Petru Cimpoeşu şi-a confirmat şi reconfirmat clasa de prozator, într-o varietate de formule epice şi tehnici narative.

„Nouă proze vechi. Ficţiuni ilicite“ (Polirom) vine să confirme aceste date şi să marcheze totodată o continuitate. Volumul deschide sertarul prozei scurte şi, înfăţişându-i conţinutul, îl pune în legătură cu restul vizibil al operei. Prima secţiune grupează sub un titlu voit ambiguu (nouă poate fi numeral, dar şi adjectivul noi, într-o formă mai veche) proze finalizate înainte de Revoluţie, în timp ce a doua propune ficţiuni „ilicite“ scrise şi publicate în reviste după 1989.

Realitatea socio-culturală s-a modificat pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale. Într-o parte, avem lupta pentru pace, mişcarea artistică de amatori, joile tineretului, fixativul polonez, lamele de bărbierit Wilkinson şi berea care nu prea „se dă“. În cealaltă, descoperim postmodernismul bine organizat, pe linie guvernamentală, care ne va fi introducând în NATO...

Dacă însă oamenii se mai schimbă, omul rămâne acelaşi. Interesul lui Petru Cimpoeşu e de a-i descoperi, sub straturile protectoare de acomodare socială, alibiuri profesionale, viaţă în colectiv şi în cuplu, eul secret, nefalsificat. Până să ajungă la acest sufleţel atât de bine ascuns, autorul decartează şi exploatează