Sfortarea e vizibila indeosebi in campania electorala, cind Iasul devine (in gura dumnealor) un fel de Eldorado, un tarim al fagaduintei, gata a fi invadat de investitori, de turisti, de masini grele si femei lejere. Si neaparat o iminenta capitala europeana a culturii. Traim, iata, intr-un oras care si-a serbat 600 de ani de la prima atestare documentara - desi, in mod cert, este cu mult mai vechi. Nu atit de vechi pe cit isi imagina romanticul istoric N.A. Bogdan, care il plasa in vremea expansiunii romane, dar oricum trebuie sa fi avut macar vreo 50 de ani de vietuire, sa fi fost vizibil si important, la rascruce de drumuri, daca negustorii cei mari din Rasarit cereau scutire de vama, iar domnitorul Alexandru cel Bun le-o oferea. Nu stiu cum se face - nebanuite sint caile Domnului! -, dar astazi nici un drum important nu mai trece prin Iasi, cit despre plecari, o spunea Pastorel Teodoreanu, in urma cu vreo sapte decenii: "La Iasi, nu sint decit doua drumuri: la gara sau la Eternitate!". Daca privim in urma (fara minie), ce constatam? Faptul ca, de la stabilirea capitalei patriei pe Dimbovita, iesenii de har si de ambit au tot parasit cetatea, care se scufunda lent si, pare-se, implacabil. Primul pas l-au facut marii unionisti, oamenii mariei sale Alexandru Ioan Cuza. Falia au produs-o junimistii, atrasi de magnetismul celui ce le fusesespiritus rector si chiar prim rector al Universitatii iesene, Titu Maiorescu. Bomboana pe coliva a pus-o bunul si blindul Ibraileanu, pe care nu l-ai fi putut banui, la senectute, de spirit aventurier. Decit dupa ce citesti Adela. Mutarea la Bucuresti a mentorului si a revistei Viata romaneasca, se poate spune ca a marcat, pentru Iasi, sfirsitul unei epoci de glorie. Sfirsitul unui ciclu, ar spune Al. Zub. Ca dupa aceea au migrat Sadoveanu, Calinescu, Teodorenii, Tonitza, Pallady, Baba si alte firi vizionare (sa nu-l uitam, printre