Vrem, nu vrem, ne place ori ba, dacă nu juri pe biblia verde a ecologiei, din hârtie reciclată, eşti sau cinic, sau încuiat. Publicul cere respect faţă de mediu, dar străzile şi parcurile sunt pline de gunoaie ale turiştilor; autorităţile se declară entuziast de acord cu ecologia, dar când vine vorba să facă efectiv ceva par lovite cu leuca; mari companii pompează bani în programe de responsabilitate socială, dar continuă să polueze în draci; şi, la sfârşit, toată lumea

Vrem, nu vrem, ne place ori ba, dacă nu juri pe biblia verde a ecologiei, din hârtie reciclată, eşti sau cinic, sau încuiat. Publicul cere respect faţă de mediu, dar străzile şi parcurile sunt pline de gunoaie ale turiştilor; autorităţile se declară entuziast de acord cu ecologia, dar când vine vorba să facă efectiv ceva par lovite cu leuca; mari companii pompează bani în programe de responsabilitate socială, dar continuă să polueze în draci; şi, la sfârşit, toată lumea simte că e ceva în neregulă, dar nu ştie încotro să arate cu degetul.

Mediul natural este o resursă publică, deci absolut toţi suntem responsabili de conservarea lui. Educaţia ecologică ar trebui să fie obiect de studiu în şcoală, cu asta presupun că toată lumea e de acord. Numai că, eu aş mai adăuga un amendament: alături de noţiuni de economie. Există o explicaţie economică pentru uşurinţa cu care oamenii aruncă gunoaie pe unde apucă, chiar şi la doi metri de un coş de gunoi: pentru că e ieftin. Extrem de ieftin; practic, costul unui astfel de gest - în termeni de efort fizic, de eventuale costuri de stocare a gunoiului etc. - pentru cel care aruncă o hårtie pe jos este... zero. Aruncăm gunoiul ambalat într-un singur sac, cu plastic amestecat cu hårtie şi resturi menajere, complet nereciclabil adică, pentru că e mai ieftin decåt să le sortezi şi să te duci la colţ, la containerele pentru colectare separată. Însă, cum