Alexander Bălănescu este violonistul român care îi face pe oamenii de pe toate meridianele să tresară la muzica lui. La şase ani, i s-a pus în mână o vioară de care s-a îndrăgostit “trăsnet”, cum zice artistul. De atunci n-a mai avut niciun moment de îndoială asupra viitoarei cariere. A simţit vioara ca fiind parte din el. Cum face Alexander Bălănescu să aibă mereu “spectacole memorabile” aşa cum scrie presa internaţională?
Vreau ca fiecare nou proiect la care lucrez să fie o nouă aventură, atât pentru mine, cât şi pentru public. Mi se pare că, în contextul cultural contemporan, este foarte importantă nu numai muzica în sine, dar şi felul cum ajunge ea la public. De aceea, mă gândesc întotdeauna care ar fi modalitatea cea mai interesantă şi ieşită din comun pentru prezentarea materialului respectiv.
Aţi făcut şcoala la Ierusalim, Londra şi New York. Cum au fost aceste experienţe?
Am avut noroc să am influenţe diverse şi interesante în decursul studiilor mele. Având o bază muzicală şi tehnică solidă, creată cu ajutorul studiilor din copilărie, la Bucureşti, am putut să mă bucur de aceste influenţe. Însă legătura cu România a continuat cumva mereu. De exemplu, la Ierusalim, maestrul Mendi Rodan, mare dirijor, m-a susţinut foarte mult, el fiind originar din România.
L-am avut ca profesor la colegiul Rubin Academy pe Yair Kless, un mare specialist în muzica lui Bartok. Bartok, împreună cu Enescu au rămas modele pentru mine. Nu este uşor pentru un adolescent de 14 ani să-şi rupă rădăcinile şi să se adapteze la societăţi şi culturi noi, însă am întâmpinat aceste schimbări cu optimism, curiozitate şi bucurie. În Israel, am avut ocazia să câştig concursul organizat de radioul naţional, ceea ce a dus la debutul meu radiofonic.
Am câştigat şi alte concursuri. Ruperea de România a fost lină şi cu mult
