Cei care au fost în vizită la Colosseum sau în oricare arenă grandioasă din care n-au rămas decât nişte pietre ştiu ce vreau să spun.

Cei care au simţit ceva lângă acele pietre ştiu ce vreau să spun. Pentru un oraş de provincie, ca Hunedoara, fotbalul din anii ’80 a fost un noroc. Oraşul avea cinci cinematografe, o Casă de cultură şi un cenaclu literar. Ora exactă o dădea sirena Combinatului siderurgic, care suna la trecerea dintre schimburile 1, 2 şi 3.

Apoi, s-a întâmplat ceva. S-a întâmplat Mircea Lucescu. Ora exactă a început să fie dată de la stadion. În zi de meci, oamenii din oraş se opreau din treburi de 3-4 ori, cât să spună, ca şi cum ar fi rostit o fatalitate: „Iar au dat băieţii gol“. Încet-încet, au fost tot mai mulţi cei care au mers la stadion. Printre ei, eu însumi, cu tata de mână. Era ca un ritual.

În vremea aceea, în Hunedoara exista un puternic sentiment al apartenenţei la comunitate. Era mai mult decât a merge la meci. Mai mult decât a umple tribunele la tineret-speranţe. Pe atunci, fotbalul era şi altceva decât show de prost-gust făcut de şefii de cluburi. Pe atunci, ne plăcea să jucăm fotbal pe terenul de la Şcoala 4. Nu era neapărat mai grozav decât alte terenuri, dar acolo învăţase Petcu. Chiar învăţase. Poate nu-l mai ştiţi. Poate nu-l ştiţi nici pe Gabor. Ei au rămas în Hunedoara. Şi Mişa Klein a rămas acasă. E o statuie lângă un hipermarket.

CITIȚI ȘI:

Cum a fost îngropată legenda Corvinul