Ioan Petcu a dăruit Corvinului un epitaf emoţionant
Nu cred că mă ştiţi. N-am fost coleg cu Mutu, n-am făcut schimb de tricouri cu Chivu. Sînt Ioan Petcu şi vreau să vă povestesc despre o echipă ce făcea spectacol ca Barcelona. Azi, pe gazon se plimbă corbii. Caută în iarbă un inel fermecat, să reaprindă vraja, să jucăm iar cu tribunele pline. Corbii au fost simbolul Corvinului. Am fost o echipă iubită. Fotbalul era sufletul Hunedoarei. Cum am ajuns eu la Corvinul? Aveam 14 ani cînd am fost descoperit la un campionat între şcoli de fostul mare antrenor Dumitru Pătraşcu. Din acel campionat ne-a strîns pe toţi cei care am format Corvinul.
Ce ocazie a ratat Klein!
Nu pot să-l uit pe Mircea Lucescu. El a avut ambiţia să ne transforme într-o echipă de performanţă, ne-a insuflat o altă mentalitate. A văzut că la Hunedoara este un izvor de talente şi a mizat pe tineri. Cu Lucescu antrenor-jucător am promovat în 1980, după doar un an, în prima ligă, unde Corvinul a rezistat pînă în 1992. Aici, pe stadionul din Hunedoara, am dat trei sferturi din golurile mele din campionat. Statistica spune că am marcat 135 de goluri, dar eu cred că am cel puţin cinci goluri în plus. Au fost multe jocuri importante, dar nu pot să-l uit pe cel cu Sarajevo din 1982, din Cupa UEFA. A fost o partidă palpitantă. Am revenit de la 0-2, am condus cu 4-2, s-a terminat 4-4. Sigur că lumea îşi aduce aminte şi de răposatul Mişa Klein, fie iertat, care a ratat, la 4-2, o ocazie monumentală. Atunci am încris unul din golurile cele mai importante din viaţa mea. A fost un un-doi cu Dumitrache şi l-am păcălit pe portar cu un lob la colţul lung de la 16 metri. Hunedorenii îşi amintesc sigur de meciul cu Sportul, cîştigat de noi cu 4-3. Un duel foarte frumos şi dramatic. La Sportul jucau Hagi şi Coraş, arbitru a fost Crăciunescu. A fost 3-1 pentru ei, dar am reveni
