Înainte chiar ca America să-şi fi desemnat preşedintele, restul lumii alesese deja. Preferinţa a fost clară şi fără drept de apel. Dacă ar fi putut vota, întreaga planetă l-ar fi ales pe Înainte chiar ca America să-şi fi desemnat preşedintele, restul lumii alesese deja. Preferinţa a fost clară şi fără drept de apel. Dacă ar fi putut vota, întreaga planetă l-ar fi ales pe Barack Obama cu o majoritate superioară celei din propria ţară.
De la Tokyo la Paris, de la Stockholm la Pretoria, nicicând nu au fost urmărite cu atâta pasiune, convingere şi implicare alegerile din Statele Unite. Personalitatea primului candidat negru la Casa Albă, eleganţa şi forţa sa de persuasiune, simbolul fraternităţii pe care îl încarnează explică în mare parte pasiunea fără precedent pe care o trezeşte.
America încă fascinează. Că le place sau nu cârcotaşilor, America rămâne singura ţară din lume, în afara continentului negru, în care fiul unui african poate deveni preşedinte. A pretinde că visul american a murit, iar Barack Obama soseşte ca un fel de Mesia pentru a-l salva, e absurd. Dacă ar fi fost adevărat, cum de-a ajuns până aici?
Dinamismul sistemului american, criticat de unii pentru costul campaniei şi supradimensionarea acesteia, ar trebui salutat. A «profitat» de primare pentru a elimina candidaţii establishment-ului, iar acum suflă peste Washington o adiere de schimbare care va duce, probabil, la reînnoirea clasei politice. Prin comparaţie, bătrânul nostru continent, cu partidele sale naţionale, care îşi risipesc forţele în moţiuni, şi cu instituţii incapabile să se reformeze, pare de-a dreptul sclerozat.
E plăcut să te pasionezi. E dovada unei deschideri către lume. Dar fascinaţia pe care o exercită asupra noastră nu e cumva semnul propriilor noastre carenţe? N-ar trebui, înainte de toate, să accelerăm mobilitatea socială la
