Trebuie să recunosc că ceea ce m-a atras şi m-a motivat în primul rînd să iau drumul Teatrului des Amandiers din Nanterre, suburbie din nordul Parisului, a fost titlul piesei: In memoriam Annei Politkovskaia. O scurtă vizită preliminară pe site-ul teatrului m-a lămurit însă repede că piesa lui Lars Noren nu vorbeşte direct despre jurnalista rusă şi că, în general, nu are nimic din structura unui docuteatru. Noren declară că a scris piesa înainte de asasinarea Annei Politkovskaia, pe 7 octombrie 2006. (Printr-o coincidenţă a calendarului, zilele trecute s-a deschis la Moscova procesul a trei indivizi, un fost poliţist rus şi doi ceceni, care ar fi săvîrşit crima, comanditarii din umbră ai acestui asasinat politic rămînînd pînă acum necunoscuţi sau nederanjaţi.) Într-un interviu filmat şi difuzat pe acest site, Noren explică: „Este o piesă teribilă, cea mai neagră (the darkest) din cîte am scris. E neagră şi comică în acelaşi timp. Într-o ţară, după un război, bărbaţi, femei, copii se bat pentru a supravieţui“. Definiţia comicului în acest caz, după cum veţi vedea, îmi scapă, dar urmează o altă precizare care mă lasă la fel de perplexă: „Acţiunea piesei poate să se petreacă oriunde, în Africa de Sud, în Cecenia sau în România“. Ciudată precizare, ciudat amalgam. Universul piesei este într-adevăr teribil, sinistru, o lume fără nici o rază de lumină, de speranţă, unde oamenii trăiesc într-o ţară devastată, printre ruine şi gunoaie, unde prostituţia, violurile, copiii abuzaţi, crimele nepedepsite sînt monedă curentă. Dramaturgia contemporană nu ne-a cruţat, printre alte orori, de tema copilăriei abuzate: am văzut nu demult, la Brăila, un excelent spectacol pus în scenă de Radu Afrim, cu Omul pernă al lui McDonagh, o partitură scenică ritmată la milimetru, autopsia unor crime pedofile, unde pojghiţa între crimă imaginară şi crimă reală era la fel de subţire precum a